duminică, 31 august 2014

BUCURIA REVEDERII





Flori, zâmbete, priviri întrebătoare, răspunsuri clare sau aproximative, emoţii şi aşteptări au inundat, printre razele de soare, dimineaţa zilei de 30 august 2014, la Academia Forţelor Aeriene din Braşov. O viaţă, în câteva cuvinte, după 30 de ani de la absolvire. Sunt la a treia revedere, cu feţele strălucind de bucurie şi emoţionaţi, deopotrivă, fiind, din nou, împreună. 
        Au participat:  col. Alexa Cristian, col. Andrei Dorin, 
col. Culai Stefan,   col. Câmpan Eugen, col Ciorbă Emil, col Matei Dumitru, col.Manea George, col. Petrescu Ion, col. Ungureanu Dan. Invitaţii au fost: gl.mr.r. prof univ dr. Petrişor Mandu - îndrumătorul grupei şi comandor prof.univ.dr. Vasile Bucinschi - Rectorul Academiei.   Mă uit prin sală, pe unii îi revăd pentru prima dată, după 30 de ani. Îi privesc cu aceiaşi ochi ca şi atunci deşi, sunt mult schimbaţi. Au fost timpuri grele şi reguli extrem de rigide, dar bucuria acelor ani nu le-am regăsit în nicio altă perioadă a vieţii. Am scris împreună istoria unei generaţii de profesionişti legaţi de cea mai performantă tehnică de luptă din forţele aeriene. M-am bucurat, alături de ei, de succesele , bucuriile şi împlinirele lor. In Forţele Aeriene au constituit modele  de ofiţeri de comandă şi stat major. Au fost vremuri frumoase dar timpul a trecut prea repede. Poveştile au acaparat audienţa, uneori amintirile năvăleau peste ei şi întrerupeau şirul prezentărilor. Mi-am împovărat spiritul cu o sumedenie de poveşti frumoase de viaţă, amintiri plăcute şi multă recunoştinţă. A fost o zi cu împliniri, gânduri şi dorinţe. Pentru profesorii şi colegii, plecaţi în veşnicie, s-a păstrat un moment de reculegere. Azi , la Braşov, în Academia forţelor Aeriene, s-au scris momente emoţionante generate de nostalgia trecutului şi împlinirile prezentului. Am trăit momente de mare bucurie alături de aceşti bravi comandanţi care au purtat cu mândrie peste 40 de ani, uniforma Armatei Române şi au slujit necondiţionat, destinele libere ale acestei Naţiuni. S-au rememorat amintiri dragi, întâmplări şi chipuri de neuitat ale celor care le-au dăruit necondiţionat zestrea lor profesională şi umană: col. Prof. Manolache Jenică, col.prof. Vasilache Constantin, Col.prof.dr. Pană Nestor, Col. prof. Deciu Marian, col. prof. Nicolescu Gheorghe, col.prof. Leahu Mihail, Col. prof. Leca Constantin, col.prof.univ.dr. Bălăşescu Ion, col.prof. Gogescu Mihai, col.prof. Moştoflei Constantin, gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu. Peste o lună, peste un an, sau cine ştie când, ne vom revedea. Ne-a fost şi ne este uşor să fim credincioşi ţării noastre! Am încercat să promovez în acest joc al cuvintelor, sensurilor şi percepţiilor, ceea ce simt pentru ei, pentru că Dumnezeu mi i-a scos în cale, fapt pentru care, am venit să le mulţumesc în numele camarazilor, dascăli. Am urcat cu toţii scara vieţii, am învăţat să dăm, cu demnitate, „bună ziua” la toată Naţiunea Română cu certitudinea că atunci când vom coborâ, va avea cine să ne răspundă! Această atitudine, îmi dă speranţa că vom fi , în continuare, trataţi cu aceeaşi demnitate.
Am onoarea să vă salut, şi vă doresc tot binele din lume.




Indrumătorul grupei, "Cpt, lector univ". Petrişor Mandu
 



duminică, 24 august 2014

CHEIA SUCCESULUI STÂNGII, DIN PRIMUL TUR


MOTTO: "11 POZE FAC CÂT  100.000 DE PALAVRE"

Aceste TEME majore ar trebui să constituie esenţa mesajului politic electoral al formaţiunii USD , în frunte cu PSD. Candidatul acestei Alianţe de Centru - Stânga nu trebuie decât să susţină acest mesaj sub formă de "proiect managerial"cu detaliile aferente. Constituindu-se într-o singură voce electorală, se poate vorbi despre o strategie de succes, din primul tur!









Prof.univ.dr.gl.mr.r. Petrişor Mandu

marți, 12 august 2014

2. CAPITALISM PRIMITIV ŞI ELITE DISTRUCTIVE




1. Capitalism primitiv şi elite distructive

Premisele sistemului capitalist pot fi identificate în colonizarea şi subjugarea celor două Americi, de către iberici. Din acel moment s-a declanşat un proces sistematic şi continuu, concretizat în 500 de ani de exploatare a resurselor şi de colonizare a terenurilor şi a populaţiei. Colonizarea forţată a distrus economia naturală a popoarelor, formele colective de organizare socială, a anihilat formele centralizate de guvernare autohtonă, a facilitat exploatarea barbară a bogăţiilor naturale producând o stare de dependenţă totală faţă de metropole. Principala maşinărie a colonizării a fost schimbarea de mentalitate, religie şi cultură, elemente ce menţineau în conservare, proprietatea comună, utilitatea publică şi sentimentul apartenenţei la o grupare de oameni. Acestea trebuiau înlocuite prin conceptul individualist „fiecare pentru sine” şi o viziune egoistă asupra proprietăţii, marcând începutul capitalismului în lume. Componentele prealabile ale acestui sistem economic, munca, piaţa şi resursele strategice, aflate permanent sub presiunea unor acumulări primitive efectuate prin fraudă, au generat averi uriaşe, blagoslovind o elită restrânsă numeric, mondială şi statală, cu un efect distructiv şi un nume de rezonanţă istorică, capitalişti. În România capitalistă, postdecembristă, acumularea primitivă a averilor colosale nu a avut loc peste noapte ci, în circumstanţe specifice locului, mentalităţilor, atitudinilor şi ale jocurilor de putere. O acumulare colosală , repetitivă, cu fiecare ciclu electoral. În scurt timp, poporul român  a fost deposedat de toate resursele de care dispunea înainte de 1989, sub sloganul privatizării şi al îndatorării. Neoliberalismul adoptat încă din 1990, drept doctrină politică şi economică, a urmărit ca procesul de expropriere publică a românilor să se desfăşoare prin două instrumente subversive: privatizarea frauduloasă rapidă şi îndatorarea. Cele două instrumente au avut scopuri strategice diferite: primul trebuia să prăbuşească (falimenteze) economia autohtonă şi moneda naţională iar, celălalt, urmărea să ne anihileze suveranitatea naţională. Un grup relativ restrâns de români, care deţineau informaţii cheie şi  făceau parte din structurile decizionale, s-au conectat urgent la aceste intenţii externe şi au pus în funcţiune cele două instrumente.  Drept rezultat, restructurarea sectoarelor productive a fost un eşec total, România a fost dezindustrializată, piaţa internă s-a micşorat, producţia a intrat în colaps. Mai toate valorile statale au fost vândute prost, prin privatizare, producând avantaje enorme pentru cei aflaţi în sistem. În fiecare an, pe listuţa Băncii Mondiale, sub presiunea programelor de ajustare structurală, apăreau zeci de companii româneşti, distruse prin procesul de privatizare. Acestea figurau în proprietatea unor persoane fizice dubioase din elitele locale distructive, sau a unor corporaţii transnaţionale. Din această perspectivă a privatizării companiilor naţionale, România a reprezentat „cobaiul şef” din regiune. Privatizarea sub comanda BM şi a FMI a produs două fenomene publice cu riscuri maxime: privatizarea producţiei şi resurselor a decuplat populaţia de la bunăstare,  iar privatizarea invăţământului şi a sănătăţii a deteriorat calitatea forţei de muncă şi a calităţii vieţii individuale şi comunitare. Imaginaţi-vă pe cineva apropiat şi drag,  ce ajunge la spital într-o situaţie de urgenţă şi stă în sala de aşteptare, până când familia strânge bani pentru a plăti sala de operaţie. În ce priveşte cel de-al doilea instrument, îndatorarea, mascat sub anvelopa mârşavă a reconstrucţiei, a reprezentat soluţia oferită de Occident la marile probleme economice şi sociale cu care s-au confruntat guvernele neoliberale (PNL, PDL, PSD, UDMR) imediat după integrare. Integrarea , folosită drept metodă de expansiune capitalistă, a încorsetat politicile guvernamentale în parametri bugetari şi economici, comunitari, facilitând o îndatorare enormă şi rapidă, la dobânzi extrem de mari. Odată cu banii străini au fost dictate şi politicile macroeconomice şi solicitate  privilegiile speciale pentru corporaţiile străine, cum ar fi monopolul asupra petrolului şi a extracţiilor miniere. Am devenit datori, mai ales sub guvernarea „înţeleptului” boc, cu binecuvântarea domnului preşedinte. Pe bună dreptate, atât BM cât şi FMI pot spune ” Pentru că ne sunteţi datori este necesar să ne ascultaţi sfaturile şi noi vă vom învăţa ce aveţi de făcut în ţărişoara voastră.  Îndatoraţi-vă la maximum pentru construirea de mari infrastructuri pe care să vă exportaţi cât mai rapid, resursele naturale  de care dispuneţi! Ne datoraţi mulţi bani aşa că vindeţi-vă resursele foarte ieftin companiilor noastre! Votaţi cu noi unele amendamente critice sau sancţiuni la ONU sau trimiteţi trupe în sprijinul nostru, în Irak şi Afganistan!” Ticăloşia unor politicieni sterili de spiritul naţional, mai ales din jurul neputinciosului portocaliu, a promovat ideea că împrumutul îi ajută pe cei săraci care îşi vând forţa de muncă ieftin sau pe nimic (salarii şi pensii). Majoritatea banilor  împrumutaţi nu au ajuns în ţară ci la  propriile corporaţii occidentale, de regulă, companii tehnice  angajate „în marile proiecte de reconstrucţie”. Marea criză a tranziţiei oficializată în 2008, prin care ne trece, şi în prezent, figurantul de la Cotroceni, ne-a îndatorat şi mai mult, făcând din suveranitatea noastră „un vis frumos”. Fundamentarea unei strategii globale de expansiune capitalistă prin convergenţa intereselor pe străzile 15, 18 şi 19 din Washington a fost un „succes Occidental” ( pe str.15, este Trezoreria SUA, pe str.18, este sediul BM iar pe str. 19, este sediul FMI). „Punând botul” atât de uşor la această capcană globalistă şi nocivă, guvernele neoliberale au creat populaţiei două situaţii de risc major, pe termen nedeterminat, concentrarea averilor în mâinile unei elite false, distructive şi amanetarea suveranităţii naţionale. Efectele acestei atitudini umilitoare vor marca traiectoria capitalismului de piaţă din România cu multe semne de întrebare la care justiţia şi celelalte structuri rămase fidele interesului naţional şi logicii statului de drept, vor reacţiona, în continuare. Nu plângeţi pe umerii mogulilor, pentru că, atât pe plan local cât şi pe plan naţional aceştia au constituit rotiţele care au pus în funcţiune cele două instrumente : privatizarea frauduloasă şi îndatorarea. Beneficiind de suportul total prin subordonarea celor două tabere divergente ale mass- mediei, aceştia nu mai pot impresiona populaţia ci numai pe „manipulaţii” din faţa televizoarelor. După cum evoluează construcţia noastră comună, sunt aproape sigur că urmaşii noştri nu vor beneficia de o lume stabilă, durabilă şi sănătoasă. Dacă vom rămâne la mâna pieţei, fără raţiune guvernamentală şi suveranitate naţională vom traversa un lung drum pe lângă bunăstare.


2. Avertisment din viitor
O voce divină ar putea interveni cu acest mesaj de avertizare:
 „Resursele naturii le-au fost date tuturor românilor! Nu este permis ca o mână de oameni, organizaţi în „sindicatul fraudei naţionale” , să le deţină! Nu interveniţi în confruntările dintre bandele mafiote pentru că veţi fi prinşi la mijloc şi transformaţi în victime colaterale. Manifestaţi cât mai puţină compasiune faţă de capii găştilor şi lăsaţi justiţia să se exprime. În încleştarea taberelor mafiote, jurnaliştii nu au ce căuta! Organizaţi-vă propriile sisteme de protecţie civică! Voi românilor, aveţi un comerţ necinstit şi impozite nedrepte, pe muncă şi pe consum! Puneţi impozite pe proprietate, înţelegând toată averea, inclusiv cea din băncile străine! Forţând săracii să plătească exagerat pe energie, gaze, hrană, îmbrăcăminte, medicamente etc, sărăcia se va adânci, inechităţile se vor accentua. Vă veţi trezi, fie cu toţii , fie, deloc! Cei care  apreciaţi că o duceţi bine fiindcă aveţi pensii mari şi lefuri îmbeşugate vă înşelaţi amarnic! Este numai o stare temporară şi nesigură iar vremurile ce vor urma, vă vor trezi la realitate!”.

Dragii mei,
99% dintre români îşi câştigă existenţa prin trudă şi suferinţă. Aproximativ 1% dintre noi participă la jocul distructiv al unor găşti mafiote ce au distrus România. Acest procent reprezintă 200.000 de cetăţeni care, din necunoaştere, din prostie, din ură, din invidie , din neşansă etc se implică în aceste confruntări mediatice finanţate şi atent dirijate. Sub lozinca apărării capitalului românesc, despre originile şi efectele căruia am vorbit anterior, nu se poate acoperi frauda. Cineva spunea că televizorul îl ajută foarte mult să se culturalizeze. De câte ori soţia deschide televizorul, el trece în camera cealaltă şi citeşte o carte.  Sunt , cu adevărat, teme majore de interes public. Spre exemplu: ieşirea publică a preşedintelui şi ameninţarea Federaţiei Ruse (Putin are grad de încredere peste 80%); interesele economice ale românilor în spaţiul integrat european; relaţiile dintre păpuşarii din afara ţării şi unii demnitari români; plata împrumuturilor şi a dobânzilor; destructurarea clanurilor de hoţi din economia muribundă; indepărtarea marionetelor servile din autorităţile administraţiei de stat; inflaţia, şomajul şi stabilitatea monedei naţionale; mesajele lui Iohannis Klaus Werner proaspăt intrat în malaxorul prezidenţial şi impotmolirea sa pe drumul înfundat al liberalismului naţional; marşul PMP-ului sub bagheta preşedintelui şi gingăşia managerială a Elenei etc. Aşa cum am procedat şi în alte ocazii electorale am calculat profilul de risc electoral  atât al profesorului prezidenţiabil din Sibiu cât şi al celui din Braşov. Să vedem cum stăm. Iohannis Klaus Werner în tandem cu  Predoiu Cătălin va obţine în primul tur 24% în zona Transilvană, 5% în zona Moldavă şi 4% în zona de Sud, obţinând în primul tur, o medie de 11-12% ( ce nu-i va permite un tur doi). Cu un profil de risc de 88% nu are nicio şansă decât aceea de „retragere succesivă”. Domnul senator Ioan Ghişe nu are identificat în imaginea publică portretul de preşedinte, deşi este un politician extrem de valoros şi onest, interesului naţional. Profilul său de risc electoral prezidenţial este ceva mai mare, in jur de 92%. Nici vorbă de turul doi. Aşa cum menţionam în editorialele anterioare, în turul doi vor intra candidatul de stânga şi candidatul PMP (indiferent cine va fi acesta). Cu câteva manevre strategice inteligente, de interes public, Ponta (sau rezerva) poate câştiga alegerile, din primul tur. Revenind la compasiunea pentru cei care suportă actualmente,  sancţiunile legii penale, mă aştept ca,  după Bercea, Mircea, Blejnar, Năstase, Voiculescu, Nicuşor, Gigi etc, să "explodeze  multe alte bombe”  ce sunt conectate la cele două instrumente subversive : privatizarea frauduloasă şi îndatorarea. Aceste explozii pot arunca în aer mita şi corupţia sau pot răscoli, în mod intenţionat, întreaga clasă politică din care, românii să nu poată alege un preşedinte cu sânge străbun. Cu siguranţă, se joacă un astfel de scenariu, la cacialma. Imi asum acest risc spunând că, şi printre aceste elite distructive românii pot identifica un lider capabil să înmănuncheze într-unul dintre cele mai puternice simboluri ale românilor - Preşedintele, roşul sângelui străbunilor, galbenul holdelor şi albastrul infinit al cerului românesc. Sper, că se vor trezi la realitate, vor rămâne în gardă şi vor veghea la înfăptuirea interesului public general - creşterea bunăstării românilor. Imi doresc acest obiectiv naţional cu gândul la sacrificiile făcute de cei 99% dintre românii adevăraţi „ce au rămas printre noi”.
 




prof.univ.dr. gl.mr.r. Petrişor Mandu

vineri, 11 iulie 2014

(1) ROMÂNIA - CATEDRALA DEMNITĂŢII ŞI BUNĂSTĂRII ROMÂNULUI



Interesul public, peste tot in lume, semnifica „cresterea bunăstării umane”. Bugetul este finit, politica este finită, resursele, în general, sunt finite. Încerc să efectuez de ceva vreme un raport argumentat ştiinţific  între funcţional şi nefuncţional, în România. În acest studiu iau în calcul toate componentele esenţiale ale vieţii umane, începând cu componenta economică şi terminând cu cea ecologică. Nu sunt  ierarhizate aceste componente dar , luând ca model matricea economiei de piaţă definim prioritară, componenta economică. Există o alternativă conceptuală religioasă care  defineşte componenta spirituală, drept prioritară şi generatoare de fericire. Probabil, doctrinele religioase se referă la acea fericire cerească  în care „trenul vieţii  opreşte în staţia cu loc de verdeaţă unde nu-i nici durere şi nici suspinare” ( a se înţelege supărare şi tristeţe). Să lăsăm preoţii cu cele cereşti şi să revenim pe pământ, unde putem identifica unele puncte de sprijin pentru susţinerea unor opinii deosebit de pertinente şi de largă utilitate publică.


1. Apărarea drepturilor rezerviştilor militari - redobândirea pensiilor militare de stat


În vremuri de criză este foarte important să ieşim din cercul vicios care ne macină energiile şi ne iroseşte timpul , atât de preţios, pentru fiecare. Redobândirea pensiilor militare de stat, obiectiv impus forţat pe agenda noastră de lucru, de regimul Băsescu - boc, nu a fost îndeplinit şi nu sunt semnale pozitive în acest sens. Principiul contributivităţii, artificial, impus forţat  şi în mod idiot  argumentat de „marii specialişti” ai vremii, introduce în sistemul pensiilor de stat un mare risc, semnalat atât de  riguros şi prompt de colegii din Piteşti, conduşi de dl. col. r. Victor Popescu. Sunt convins de faptul că toţi acoliţii portocalii se vor deghiza şi dilua,  în următorii ani, deja au rămas în culoarea blestemată  numai o treime, ceilalţi sunt metamorfozaţi în culori cameleonice, greu de identificat. Prin urmare, sentinţa publică, pentru profitorii neamului românesc, nu este o soluţie de restabilire a adevărului.  Acest tip de dreptate ar trebui abandonat. Nici în justiţie  nu am ajuns la un adevăr. Se pare că şi aici adevărul este „dincolo de noi”, atâta timp cât „legea este constituţională”.  Camarazii din Filiala 1 Piteşti au parcurs , în justiţie, toate etapele procesuale, ultima fiind CCR, sesizată de ÎCCJ, pentru excepţiile de neconstituţionalitate la OUG 1 /2011. Există un drum deschis spre CEDO de unde va veni o soluţie ce va închide drumul dreptăţii, definitiv. Această instituţie de drept european  a lăsat autonomie guvernului român care ştie „cel mai bine” ce legislaţie trebuie modificată astfel încât „poporul să depăşească criza”. În acest scop legislaţia care limitează drepturile şi libertăţile umane, „în timpul crizei” are acţiune limitată în timp (3-5 ani sau cât doresc muşchii lor). În această situaţie suntem acum. Şansele unei reglementări în justiţie, sunt nule. Corectarea unui astfel de abuz se poate face printr-o soluţie politică, urmată de o soluţie tehnico - juridică. De când a apărut politica, nicio reglementare socială nu s-a făcut de la sine. Au existat, mai întâi, o seamă de  premise sociale ce au executat puternice presiuni de schimbare atitudinală a politicienilor. Oamenii, conştienţi de statutul, rolul şi sacrificiile lor pentru societate au construit , în diferite etape, puncte de vedere comune, pe care le-au susţinut public, politic şi juridic. În ziua de azi şi în zilele ce au rămas din acest secol, nimic nu se va rezolva activând numai ultimele două scene, cea politică şi juridică. Politicul ţine seama , în principal, de scena publică generală, STRADA. Vocile trebuie multiplicate, amplificate, însumate şi direcţionate. Atunci conştiinţa colectivă sau profesională  devine vector de putere şi determinare politică, atunci politicienii se aşează la masă pentru identificarea soluţiei reparatorii. Argumente sunt : drepturile cadrelor  militare  la pensia militară de serviciu a fost anihilat prin reforma artificială bocciană a contributivităţii; aceste drepturi au fost decuplate de la componenta activă de apărare; procedura de recalculare şi revizuire a fost ilegală, încâlcită şi înşelătoare; degradarea unora dintre noi a fost arbitrară şi profund dispreţuitoare; prin mecanisme artificial introduse şi direcţionate au fost create uriaşe crevase în unitatea de voinţă a rezerviştilor. Suntem, cu adevărat într-un cerc vicios. O parte dintre rezervişti, conştienţi de vulnerabilităţile Legii 241/2013, continuă lupta în justiţie pentru restabilirea adevărului. Politica, în mod declarativ, recunoaşte abuzurile săvârşite de Băsescu – boc împotriva militarilor (cele câteva mii de victime ale Legii 241/2013). Comitetul Director, prin vocea col.dr. Dogaru (exclusiv) pune în dezbaterea publică şi prin documentele semnate, sensibilizează instituţiile implicate şi generatoare ale acestui grav delict social. Filialele (câteva) care au mai supravieţuit, prin voci, autorizate continuă încercările de corectare a abuzurilor. Şi totuşi, ne învârtim cu toţii „în jurul cozii”şi, din când în când, mai identificăm printre rezervişti, câte un „vinovat”. Vă supun atenţiei , un "mecanism managerial" simplu (sub formă de opinie personală) pentru ieşirea din această criză a nedreptăţii: Etapa 1: Efectuarea unui dialog cu propria conştiinţă - rezervişti favorizaţi şi nefavorizaţi financiar. . În această etapă trebuie dat răspunsul la întrebarea : „Sunt bine reglementate atât statutul nostru cât şi aspectul juridic al pensionării?”; "Această reglementare este în consens cu statutul şi aspectul general al pensionărilor militarilor din armatele statelor naţionale din NATO" ?  Etapa 2: În această etapă trebuie autoevaluate performanţele obţinute prin recalculare, revizuire, reputaţia personală şi evenual, o reconfigurare a imaginii şi atitudinii proprii în funcţie de răspunsurile identificate în etapa anterioară. Etapa 3: Dacă strategia de „reformă contributivitivă” o găsiţi normală, etică şi echitabilă (din perspectiva eticii, esteticii şi a utilităţii publice), atunci trebuie închis litigiul şi „preamărit reformatorul”.  Se poate pune punct litigiului prin retragere din conflict şi  mutarea acestuia în cartea de istorie  personală ( în cea oficială locul este ocupat de personaje mondene). Dacă reforma contributivităţii o găsiţi imbecilă şi înşelătoare în timp, atunci sunt două soluţii, una tehnică ( reconstituirea, la parametri maximi calitativi, cantitativi şi combativi al SCMD) şi una politică,  constituirea unui partid , în acest an 2014, cu doctrină de centru, pe matricea teritorială  a  SCMD (vă reamintesc faptul că această propunere am adus-o la cunoştinţa CD, în mod public , pe 10 iunie 2014). Soluţia politică nu exclude  pe cea tehnică.  Aceste două tipuri de soluţii sunt complementare.  Soluţia politică  poate satisface crezul ideologic al acelor camarazi care, din puternicele convingeri personale, „nemercantile”, au alunecat temporar, pe dreapta sau pe stânga. Să vedeţi atunci, cât interes şi vânzoleală se va produce în „cuibul cu viespi” al scenei politice. Să vedeţi atunci ce preocupare , atât pe stânga cât şi pe dreapta pentru o bună şi fructuoasă „coabitare” cu noi. Oare este atât de greu să se înţeleagă faptul că numai din interiorul politicii lumea se poate schimba?  Mai este alternativa străzii, dar strada se cumpără şi se vinde  pe acţiuni. Pentru a nu se produce acest fenomen strada trebuie să aibă  o protecţie şi o legitimitate politică.


2. Catedrala bunăstării umane - „un pod prea îndepărtat”, dar posibil


În epoca comunistă a fost construită „Catedrala Cârmuirii Neamului” 

( Casa Poporului) unde , din patru în patru ani, sunt „aceiaşi chiriaşi”. Noul Parlament, ales în 2012, a plasat România în topul ţărilor cu cei mai mulţi parlamentari raportaţi la populaţie.  Unui singur parlamentar român îi revin 32.312 de locuitori, în Franţa, unui parlamentar îi revin 74.600 de locuitori, în Polonia, 64.300, în Germania 134.206, în Spania, 76.923. Întreţinuţi din birurile  impuse asupra sărăcimii, cei 588 de demnitari politici români „trudesc din greu”, de 24 de ani,  pentru construirea „Catedralei Bunăstării Neamului” - România. Pentru că truda lor şi suferinţele noastre bat pasul pe loc, în strategia politică generală a intervenit un obiectiv intermediar, construirea „Catedralei Mântuirii Neamului”. Acestă investiţie evaluată la 200 de milioane de  euro (costurile medii) se va interpune între cârmuire şi bunăstare şi va atenua din trebuinţele fericirii pământeşti în favoarea celor cereşti. Presiunile asupra clasei politice conducătoare vor fi atenuate de nevoile de mântuire a sărăcimii (a se vedea „gloatele de bogaţi şi politicieni” aflaţi la cozile sfintelor moaşte). Poporul va rămâne tributar celor doi vectori de putere, cârmuirea pământeană şi mântuirea cerească. Aceste opinii nu au nicio legătură cu ataşamentul meu la sentimentul religios şi credinţa străbună. Am ctitorit o biserică în Braşov şi am construit , la rându-mi (de-a lungul existenţei) 200 de biserici mai mici. Azi am pus crucea pe biserica cu nr.200 (biserica este sculptată în lemn de nuc şi tei, având dimensiunea de 80 cm). Sunt o fiinţă religioasă, am cunoştinţe, nutresc sentimente profunde, particip la ritualuri şi frecventez instituţii religioase. În plus faţă de alţi credincioşi, construiesc biserici, deţin Crucea Patriarhiei şi detest fariseii, impostorii şi jefuitorii de bunăstare.


 



Din câte cunosc, chiriaşii din ambele catedrale vor cotiza, din greu, pentru ocuparea unui post eligibil ( îl cred pe săracul antropolog religios Teodor Baconschi  - de unde să ia 100 de mii de  euro pentru un loc eligibil? ). Absenţa din proiectele cârmuirii şi ale preoţimii a unei „Catedrale a Sănătăţii Neamului” (200 de milioane euro investiţie suficientă pentru construcţia şi punerea în funcţiune a celui mai modern şi eficient complex de sănătate publică) mă face să cred că drumul spre mântuire  via, calea bunăstării, nu dă bine la popor. Revenind la România identificată în metafora „Catedrala bunăstării Neamului” pot fi analizate unele concepţii şi atitudini  prezentate în media aservită, drept premise contextuale. Spre exemplu, viteazul voievod nu a promulgat Legea privind reducerea CAS cu 5% deoarece „nu crede că această măsură este sustenabilă fără introducerea de noi taxe şi poate genera un risc major de deteriorare a echilibrelor macroeconomice". În macroeconomia de care vorbeşte voievodul echilibrul se manifestă sub diferite forme: a. echilibrul bugetar, adică concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile statului; b. echilibrul resurselor de muncă, adică corelaţia dintre volumul, structura şi calitatea factorului uman utilizat şi nevoile de muncă ale entităţilor economice şi sociale; c. echilibrul macroeconomic intern, adică corelarea ratei de creştere a producţiei interne cu cea a cererii de export; d. echilibrul macroeconomic extern , adică acea situaţie a economiei naţionale caracterizată prin existenţa excedentului balanţei de plăţi externe ca urmare a excedentului balanţei comerciale etc. În anul 2013, pentru prima dată după 1989, România a înregistrat un excedent comercial agroalimentar. Însă, balanţa comercială generală este pe minus. Spre exemplu,  în primele 5 luni ale anului 2014, deficitul comercial a fost de 2,28 miliarde de euro (21,27 miliarde de euro la export şi 23,56  miliarde euro la import). Mulţumită bunului Dumnezeu care plouă şi pământului roditor, excedentul comercial agroalimentar de anul acesta va mai îmblânzi viaţa românilor. Cât despre celelalte forme ale echilibrului macroeconomic nici nu poate fi vorba de armonie. Actualul guvern de stânga se pare că îşi face bine lecţiile la economie, dovada fiind „îmblânzirea” substanţială a indicatorilor macroeconomici, avariaţi grav de incompetenţa şi furăciunea portocalie. O altă „îngrijorare a voievodului” este legată de situaţia actuală în care „omul gras – nesimţitul de pensionar” stă în „cârca celui slab – harnicul salariat”. „România are 4,4 milioane de salariaţi şi 5,4 milioane de pensionari”. Dacă nu-l credeţi pe voievod consultaţi datele statistice ale „INS” (sau mai sunt încă 45 de producători de statistici oficiale) . Iată ce se spune în Comunicatul de presă al INS din iunie 2014: ”În România în trim. I/2014, populaţia activă era de 9058 mii persoane din care 8402 mii erau ocupate (anagajate în producerea de bunuri şi servicii) iar 656 mii erau şomeri”. Din populaţia ocupată de  8402 mii (în această cifră intră şi forţele armate şi cei care lucrează în sectorul informal şi la negru), 5781 mii erau salariaţi şi 2621 mii alte categorii (a se înţelege prin alte categorii acei cetăţeni ce produc bunuri sau servicii prin diverse ocupaţii prevăzute de lege şi nu au statut de salariaţi). Migraţia forţei de muncă peste hotare păgubeşte România de încă 2500 mii salariaţi care crează bunăstare în statele UE. În situaţia în care chiriaşii din Catedrala Cârmuirii Neamului ar fi apărat , prin politicile publice, interesul naţional, statistic, numărul celor care trebuie să contribuie la fondul social de pensii este pe undeva aproape de 6,5 - 7 milioane. Numai că, atât sectorul informal cât şi munca la negru sunt benefice clanurilor ce susţin financiar elitele politice, prin urmare, sunt „zone protejate”. De unde să scoată sărmanii candidaţi eligibili, zecile şi sutele de mii de euro? Opoziţia voievodului la Legea privind reducerea CAS cu 5%, ambiţioasă, mediatică şi inutilă va fi temperată treptat, şi legea va fi promulgată. Este ultima încercare de „zăpăcire în masă”, o armă prin care a căpătat statutul de „voievod jucător”. In final, îi dedic un frumos mesaj uman conceput de  Ion Minulescu:

Ascultă, priveşte şi taci!...


Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,


Priveşte, să-nveţi să clădeşti,


Şi taci, să-nţelegi ce să faci...


Mai ai patru luni, Ascultă, priveşte şi taci!...


Prof.univ.dr. Petrişor Mandu

 

 

 

 

miercuri, 2 iulie 2014

ATITUDINI UTOPICE, PROIECTE ŞI SPERANŢE OBOSITE



1. Ideologii dreptei neunite, surse de risc politic

Clişeele discursului de dreapta nu mai au aderenţă în minţile românilor. Economia "bezmetică de piaţă" obligă electoratul muncitor să abandoneze sensul frazelor sforăitoare şi să-şi focalizeze atenţia şi grijile, către partea goală a buzunarului. Înfeudată de lideri şi baroni şi nefuncţională, dreapta politică reprezentată de entuziaşti şi inocenţi se va menţine, pentru multă vreme, într-un cadru conflictual şi pervers. Irelevantă, încrâncenată, exasperată, revoltată şi neputincioasă, dreapta românească, sufocată de ipocrizie şi cinism "va fi obligată" să  renunţe la tron şi , implicit, la idealurile sale prădalnice. Aşa percepe subsemnatul imaginea generală a dreptei actuale  româneşti creată de boc, Băsescu şi Antonescu. Recunosc faptul că, în cadrul dreptei, sunt  nenumăraţi oameni oneşti şi competenţi: întreprinzători, universitari, medici, cercetători, artişti, scriitori, sportivi şi chiar rezervişti. Dar, aceste voci nu se aud datorită celor care, din interese personale şi de clan, îşi extind cu neruşinare tentaculele mafiote, joacă la două capete, doar pentru a obţine diverse beneficii, prin aranjamente clientelare.

Vinovaţii, pentru drumul împovărat şi anevoios al dreptei româneşti, nu sunt serviciile , nici “vechii comunişti şi securişti”, nici “poporul care nu lucră”ci sunt ideologii dreptei, furnizorii unor idei caraghioase, penibile şi contraproductive. Aceşti parveniţi şi  agramaţi nu sunt în măsură să fundamenteze soluţii pentru concilierea isteriilor liderilor dreptei, pentru agregarea şi coagularea acesteia într-un singur partid.



2. PNL, între alianţe şi decizii contra - naturii

Menghina liberală, promovată de Crin Antonescu şi “elita apropiată de protecţie a principiilor liberale”, a condus la plasarea PNL, în captivitate.  Parazitarea transpartinică a întregului subsistem politic liberal începând cu liderii consacraţi  şi terminând cu aleşii locali, a produs o buimăceală ideologică în rândul membrilor de partid şi un spectacol, de prost gust, pe scena politică românească. Mişcările strategului Antonescu s-au dezgolit  treptat, de fond, devenind adevărate bizanterii contraproductive. Pe tabla de şah a confruntării politice PNL a efectuat multe mutări greşite. În primul rând nu şi-a asigurat spatele politic funcţional. Acest fapt a condus la o emigraţie permanentă precum şi la 4 scindări (a patra fiind, cea iminentă, a lui Tăriceanu). În al doilea rând, a  jucat cartea de imagine pe discursul populist al lui Antonescu. În al treilea rând a strâns în menghină atât principiile liberale cât şi comportamentele elitelor. În al patrulea rând, a  promovat, sub zâmbetul său binevoitor, autoritarismul. Apoi, a îndepărtat pe cei incomozi. A fost slobod la gură făcând , deseori pariuri cu soarta PNL (cum a fost cea legată de demisie). A promovat, forţat de împrejurări, la conducerea PNL o personalitate fără charismă (prestigiu şi farmec personal), fără vechime în PNL( de aici se vede impunerea) şi fără discurs. Acum apasă pedala ruptă a fuziunii PNL – PDL. În niciun caz, din cele două fuzionate “nu se va naşte un copil” care să semene cu “ambii părinţi”. În domeniul statului de drept şi al justiţiei, preşedintele demisionar mai are de muncit. În război este valabil un principiu: câştigă cel care este superior în raportul de forţe ( tactici şi strategii, tehnologie, capacitate comandamente, instruire, logistică). În politică, acest principiu nu este complet valabil. Prin urmare, afilierea PNL la PPE va face din vectorul politic Antonescu – Băsescu un scalar. Această mutare contra naturii a schimbat culoarea veşmântului liberal şi va produce, pentru PNL,  unele consecinţe servile.





3. Mesaj pentru SCMD

Nu am să dau cifrele exacte ale membrilor SCMD pentru că, la modul general, se cunoaşte evoluţia numerică , pe ani. Nici nu mă îngrijorează micşorarea cantitativă a SCMD, deoarece acest fenomen este direct proporţional cu nevoia de protecţie sindicală a rezerviştilor. Când, în octombrie 2011, la CNR am atras atenţia asupra acestui risc, un deontolog a spus că mint. Scriu încă pe acest site deoarece, mai sunt zeci de mii de cetăţeni, în afara noastră, care citesc.  Sunt şi politicieni interesaţi de ceea ce gândim noi. Sunt unii care asistă la spectacolul deloc grandios al unor situaţii conflictuale create chiar de lideri. Lideri la ce? Mascat şi ipocrit, nu recunoaştem adevăratele noastre intenţii şi încercăm să  ne detaşăm  prin vorbe de comportamente şi atitudini separatiste. Această stare de integrare şi dezintegrare coexistă şi în materia vie. SCMD a fost un proiect social, grandios. Treptat, acesta a preluat câte un strop din mocirla socială. Se poate trăi şi fără SCMD, însă fără valori comune , nu. Iar cei care mai cred că pot influenţa comportamente şi atitudini de grup, la rezerviştii cu vârste peste 60 de ani, se înşeală. Aceşti oameni educaţi şi instruiţi nu cred decât în valori şi în lideri capabili de sacrificiu. Ce sacrificiu poţi face pentru  binele comun, când eşti gata de gâlceavă pentru orice cuvânt nepotrivit. Ferească Dumnezeu să ocupi locul de parcare al vreunui fost subordonat. Un fost elev, din promoţia 1979, m-a abordat zilele trecute direct cu formula de politeţe “salut mă , ce mai faci?”. Probabil, aşa ne  deformează economia bezmetică de piaţă, în care totul miroase a prăduială. Inclusiv respectul faţă de sine este prăduit. Suntem în etapa în care ne amăgim singuri cu realizări inexistente  şi ne dezamăgim reciproc , prin atâtea nepotriviri şi, mai ales, prin absenţa unei sincere camaraderii.  Despre SCMD nu voi mai scrie. Voi continua să analizez clasa politică şi metamofozele ei. Când nu voi mai avea loc pe acest site voi scie pe blog. Exist şi gândesc ca un om liber, numai în interes public. Acei căţărători în copacul privilegiilor nemuncite şi efemere merită tot dispreţul.



Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu

duminică, 22 iunie 2014

RETORICA DISCURSULUI PROLETAR (PERDEAUA DE PROTECŢIE)



1. Introducere în retorica discursului  portocaliu

 Evenimentele controversate şi stupide, cu mare încărcătură emoţională, ale anului 1989, au fost simple repetiţii menite să obişnuiască lumea cu o succesiune de experienţe arbitrare dictate de interese oculte , patimi umane  şi scenarii încărcate cu iluzii, servite prin telecomandă, poporului român. Criza economică actuală (prin care ne-a trecut cu bine viteazul preşedinte), trăită din greu, de fiecare român,  m-a determinat să meditez asupra unor nemulţumiri permanente ale fiinţei omeneşti, aflată în două ipostaze extreme, proletarul (plebeul) sărac şi sceptic şi vârful mândru al piramidei sociale - împăratul şi clica sa. „Revoluţia” din 1989 a schimbat filosofia relaţiei dintre cei doi în sensul că, atât plebeul cât şi impăratul (înconjurat de clica sa) sunt constructorii unei armonii sociale. Impăratul (cezarul),  posedat de dorinţa de mărire, pozează  într-un înţelept plin de amărăciune şi transmite, cu neruşinare, că actuala criză induce o stare de nefericire comună, atât pentru sărac cât şi pentru bogat. În retorica sa perfidă, îndeamnă pe săracii săi confraţi la calm şi armonie  prefigurând o societate a viitorului, în care, plăcerile şi necazurile vieţii să fie egal împărţite. Dând impresia unei suferinţe laolaltă, generată de cadrul nemulţumitor al crizei, împăratul şi clica sa au reuşit să înlocuiască furia umilinţei cu visele sociale utopice, oratoria sindicală contestatară cu pesimismul contemplativ, zbaterea omenească pentru dreptate cu clevetirile inutile şi răutăcioase. Această bogată clasă parazitară creată, în forţă, de lumea politică  în cei 24 de ani, prin tăcerea, inactivitatea şi complicitatea instituţiilor statului de drept, începe acum să dea în clocot. Motorul întregii existenţe postdecembriste (furăciunea, mita, traficul de influenţă, clientelismul, corupţia etc) dă tot mai multe rateuri odată cu revigorarea justiţiei. În curând, împăratul va fi alungat de popor şi odată cu clica sa vor fi sfărâmate şi o parte din tarele lumii nedrepte, construite în cei 10 ani de domnie. Personal, nu cred că m-am născut predestinat, către o anumită condiţie socială. Şi totuşi, vremea guvernării boc, sub actuala împărăţie, m-a aruncat în poziţia ingrată de „servitor” al unei clici dominate de ciudate exemplare umane aflate sub umbrela unei culori politice antinaţionale, portocalii. Timp de aproape doi ani, pensia de serviciu după 38 de ani de activitate în slujba ţării, mi-a fost trecută în ilegalitate, prin suspendare. Această umilinţă a fost amplificată de instanţele din Braşov, Bucureşti, Luxemburg şi CEDO, care au consfinţit ilegalităţile săvârşite de guvernul portocaliu împotriva propriilor cetăţeni. Teoria dreptului câştigat a devenit o  mare afacere. Profitabilă pentru cei care fac legile şi le aplică şi  o nerozie pentru cei vătămaţi. Pe fondul obsesiv al nemulţumirilor şi umilinţei omeneşti, această guvernare a  creat o gravă confuzie socială aburind frontierele dintre  săraci şi bogaţi, răi şi buni, învinşi şi învingători. Meditaţia prostească a lui boc asupra dreptăţii sociale cât şi esenţa proletară a retoricii sale au mobilizat o serie de indivizi, formaţi în butoiul cu borhot al ideologiei comuniste, pentru susţinerea tezelor sale cu privire la „nesimţiţii” de pensionari cu „puşca şi cureaua lată”. Adevaraţii plebei, în loc să sesizeze esenţa mesajului boccian (lumea-i împărţită în proşti şi profitori) au pornit o cruciadă împotriva militarilor de profesie, identificaţi cu degetul mârşav portocaliu ca oameni „graşi" ce stau în cârca "slăbănogului" (bogătaşii - posesorii afacerilor ilicite). Deşi epoca lui boc a apus demult, mesajul său dăunător şi laş  este întreţinut şi în prezent de unii lucrători din presă, paraleli cu  deontologia profesională, ce atestă definitiv adevărul că „lumea este guvernată de un principiu rău”.

 2. Perdeaua de protecţie

Am căutat un echilibru al lumii interioare, identificând soluţii şi resurse suplimentare, în interiorul SCMD. Acest demers l-am consumat în anii 2010 şi 2011. În perioada respectivă , defineam SCMD, din perspectiva unei caste ordonate, nedivizate, creştină şi devotată necondiţionat, interesului naţional. Cei doi ani mi-au fost suficienţi să constat că teoriile lui Marcuse  cu privire la „omul emancipat de sub orice norme morale restrictive ce poate intra în drepturi, prin patimile sale” sunt aplicabile în orice tip de societate. În loc să se facă front comun împotriva  regimului politic portocaliu, imatur şi represiv, ce nu avea legătură nici cu morala, nici cu ţara, în spatele cortinei SCMD, au început construcţiile unor soluţii diverse, răutăcioase şi tendenţioase ce au produs pulverizarea încrederii în cauza sindicală şi liderii acesteia. Împotriva atacului portocaliu la „pensiile nesimţite” am ales o alternativă utopică, ilegitimă şi fără identitate pronunţând mediatic adevărul nostru prin sute de voci divergente. Încă de atunci, am sesizat riscul inevitabil al maleabilităţii şi obedienţei produs de discriminarea finaciară precum şi al instituirii unui climat sindical bazat pe norme relative şi superficiale. Din când în când, am încercat să arunc asupra liderilor câte o perdea de protecţie împotriva alterărilor dramatice ale limbajului şi subiectivismului absolut. De asemenea, am respins ideea că nişte oameni atât de instruiţi şi educaţi vor abandona atât de uşor şi repede cauza sindicală şi vor îmbrăţişa ignoranţa şi nepăsarea, ca stare de confort personal. Probabil, cât de curând, în afara organizării sindicale sau partinice, vom alege alternativele  de viitor aşa cum alegem canalele tv cu telecomanda. Patimile noastre vor alege pentru noi, evenimentele se vor  succede cu repeziciune  în timp ce vom rămâne cu mâna întinsă, lipsiţi de şansa de a ne adapta la context. Dispersarea noastră în „bisericuţe clevetitoare”  a fost generată de lipsa de siceritate şi împotmolirea  în propriile limite. Nu este vinovat nimeni, în afara noastră. SCMD a funcţionat atâta timp cât preşedintele Dogaru  şi membri Comitetului  Director au  gestionat împreună, binele şi răul sindical.  Unii dintre noi am încercat să separăm  binele de rău. Binele a devenit apanajul celor care clevetesc iar răul a fost plasat în responsabilitatea lui Dogaru, cel care, în mod constant şi ferm, a luat public apărarea sindicaliştilor.  Cel care, a încercat şi încearcă şi în prezent să lege filialele prin firele nevăzute ale responsabilităţii sindicale şi să le facă capabile să vibreze împreună. Nu este o noutate adevărul  care circulă, mai mult declarativ, că „orice om de valoare din România”  a suferit şi suferă o copleşitoare înfrângere primitivă din partea unei societăţi, vulnerabilă şi nefericită. Dogaru rămâne un om de valoare iar  textul de mai sus este o expresie atitudinală în conformitate cu cerinţele deontologice  ale sintagmei ” Military-to military   „ raportat la propria-mi conştiinţă.

3. Bunicul şi nepotul

 „A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură. Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.  Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune. Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.  "Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn. Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.
   - Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
-         Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!
Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost…( „Bunicul şi nepotul”- de Fraţii Grimm)

 In loc de epilog
În loc să ne încărcăm mintea şi să ne risipim energia în cele mai mincinoase şi primitive ştiri vă supun atenţiei o meditaţie anticriză. Iată speţa:
Săptămâna trecută am urmărit, pe rând, în două emisiuni distincte, prestaţiile a doi jurnalişti din generaţii diferite în prezenţa unui moderator şi a distinsului preşedinte dr. Dogaru Mircea. În prima emisiune, tema aflată în discuţie era axată pe nedreptăţile produse de regimul portocaliu, piloţilor civili. Preşedintele Dogaru în timp ce exprima un punct de vedere cu privire la riscul deosebit la care este expus un pilot, a fost întrerupt de jurnalistul Tudor Octavian  în dorinţa domniei sale de "a pune lucrurile la punct". „Specialist” în teoria probabilităţilor, distinsul jurnalist a dorit să convingă telespectatorii că, „pe primul plan  se situează accidentele auto, pe locul 2......?” norocul domniei sale a fost că moderatorul a trecut la alt subiect. Departe de mine gândul că, jurnalistul are un sentiment de patimă  la adresa piloţilor de pe vremea  când a fost exmatriculat din scoala de aviaţie (doar a trecut o jumătate de secol de atunci). Totuşi, îi sunt dator cu un răspuns.  Atunci când se realizează profilul de risc al unei profesii nu se face confuzie cu profilul de risc al unei activităţi umane generale.  Pe Terra  a fost demult înmatriculată maşina cu nr. un miliard iar în România în jur de şase milioane. In timp ce profesiograma unui şofer obişnuit cuprinde elemente perturbatorii de ordin fizic , psihic şi mental, la un pilot sunt aproape excluse asemenea hibe. Permisele de conducere în ţărişoara noastră sunt marfă, brevetele de pilot sunt rezultatele unor sacrificii umane. Vehiculele care circulă în România sunt verificate tehnic şi uneori formal odată la doi ani, un avion este verificat prin control funcţional zilnic sau de mai multe ori pe zi. Un pilot profesionist nu se poate compara cu un dement cu patru clase. Se poate face şi un exerciţiu de distribuţie a probabilităţilor  riscurilor de accidentare. Dacă sunteţi curios domnule Tudor Octavian vă stau la dispoziţie. Să vedeţi în ce eroare sunteţi atunci când debitaţi axiome deplasate pe sticlă. Iar cetăţenii neinformaţi, vă cred. Din această cauză piloţii au devenit „paria” clanului portocaliu. Din aceată cauză pensia „fostului chiabur Iovan” a devenit o glumă proastă de 1900 lei, a guvernului portocaliu, boc. Şi totuşi, cetăţenii menţin obiceiul, ca la coborârea din ceruri, simţind trenul de aterizare pe pistă, să aplaude cu sufletul, efortul celui care le-a purtat destinele. Dementul de la volan ce produce accidente nu are nimic în comun cu profesia de pilot. Sunt lumi paralele.
Cea de-a doua emisiune vizează un deontolog jurnalist al echităţii sociale pe numele său Marius Niţu.  În emisiunea cu pricina  „se povestea” despre „raţionalitatea egalizării vârstei de pensionare” barbaţi şi femei. Iată ce spunea distinsul jurnalist ”ne raportăm la  sistemul de pensii occidental. Poţi să stai la pensie  o treime din viaţa de adult.... Occidentul se raportează la un criteriu simplu, britanicii chiar l-au spus :o treime din viaţa de adult , atât!”  Să fie invidios domnul respectiv pe partenerele noastre de viaţă pe care dumnezeu le-a înobilat cu misiunea de generare, multiplicare şi protejare a vieţii?  Să confunde oare atât de grav traseele , viaţa, obligaţiile şi destinul vieţii intre femeie şi bărbat? Să fie de vină speranţa de viaţă a femeii mai avantajoasă decât a bărbatului? Sau poate le pedepsim că avem cea mai slabă natalitate din UE? Este adevărat  că în filmul american menţionat, personajul  exclama nedumerit „nu ies cifrele!” Aşa este domnule Niţu, egalizăm vârstele de pensionare între femei şi bărbaţi, că nu ies cifrele (necesare pentru asigurarea pensiei oamenilor din vârsta a treia). Vă sugerez un calcul simplu: adunaţi la buget vreo treizeci de miliarde de euro din evaziunea anuală, vreo 15 miliarde (cel puţin) furăciunile din cei 24 de ani şi alcătuiţi o anvelopă financiară de rezervă (specialitatea boc, Ialomiţianu) cu care să acoperiţi deficitul de cifre care nu ies. Pe durata consumării acestei rezerve (aproximativ 6 ani) militaţi pentru exploatarea, în interes naţional, a resurselor interne, crearea de locuri de muncă, stoparea jafului naţional, eradicarea corupţiei, promovarea valorilor, dezvoltarea empatiei sociale a generaţiei dumneavoastră faţă de pensionari  şi o să constataţi cu surprindere că în 6 ani PIB -ul României se dublează. Acesta poate genera un buget suficient de generos încât problema pensionarilor să nu mai fie un calvar pentru generaţia dumneavoastră. Altfel, vă aşteaptă un final de poveste asemănător cu exemplul din „începutul epilogului”. Lăsaţi problematica pensiilor în responsabilitatea CELOR CE MUNCESC!

Prof.univ.dr. gl.mr.r.  Petrişor Mandu