duminică, 19 aprilie 2015

ILUZII - DESPRE VREMURILE BUNE


 

Comunitatea umană evoluează, în permanenţă, prin investigarea unor fenomene şi elaborarea unor sisteme logice de cunoştinţe, pe care le numim teorii. Dialectica schimbării vieţii umane, concretizată într-o succesiune de momente prin scurgerea ireversibilă a timpului biologic, transformă vechile teorii în poveşti şi face necesară conceperea unor noi teorii care conţin argumentele, explicaţiile şi previziunile necesare integrării noastre în universul natural.

În cartea „Visul pământului” (The Dream of the Earth) reputatul cărturar şi teolog Thomas Berey, supune atenţiei cititorilor o teorie conform căreia, „viitorul nostru depinde de o nouă poveste cosmică care să ne redea înţelesul sacru al vieţii şi să ne incite spre explorarea potenţialului nerealizat al acesteia”. Această teorie susţine că „universul este un sistem care autoorganizează şi transcende către niveluri din ce în ce mai înalte de ordine şi autodefinire”. Se poate deduce cu uşurinţă, din citirea atentă a lucrării, că fiinţa umană este predispusă către conceperea şi aplicarea acelor teorii care multiplică puterea creatoare a vieţii şi o inspiră într-o confruntare dură pentru dobândirea unui nou nivel de conştiinţă şi libertate.
Spre deosebire de aceste abordări filosofice ale destinului uman, în lucrarea „Lumea corporatistă”, David Korten ne readuce în universul material al vieţii prin „interpretarea lirică” a două cântece concurente, cântecul vieţii şi cântecul banului. În lumea reală, aceste două cântece sunt în litigiu, conflict deschis, datorită mesajelor pe care le transmit:
  • cântecul vieţii, printr-un mesaj de iubire şi nobleţe, ne solicită şi ne incită să respectăm valorile vieţii, să trăim din plin şi să participăm la activitatea de transformare  a mediului ambiant prin actul de implicare civică şi creaţie;
  • cântecul banului ne introduce într-o lume fără scrupule formată din bani, oameni fără limite şi instituţii legate de bani.
Peste tot în lume, aceste două cântece sunt în proprietatea unui grup minuscul de oameni bogaţi care dictează comunităţilor cum trebuie să trăiască. Ideile de bază ale celor două teorii, deşi au fost conectate istoric la conştiinţele noastre, nu au reuşit să ne uniformizeze din perspectiva recunoaşterii idealurilor comune. Acesta este motivul principal pentru care lumea a creat un cadru comun de manifestare şi implicare socială a fiinţei umane – democraţia. În timp ce aspectele referitoare la „puterea creatoare a vieţii”, „conştiinţa şi libertatea”, iubirea şi nobleţea „ reprezintă apanajul însuşirilor psihice ale personalităţii umane, banul şi democraţia sunt în gestiunea statului. Democraţia autentică, ca produs al unei evoluţii istorice a comunităţilor umane, civilizate, a stat la frontierele românilor jumătate de secol, iar evenimentele din 1989 i-au atribuit un paşaport de intrare. Peste noapte, fiinţele umane s-au distribuit în mai multe entităţi politice, în jurul unor lideri care s-au autointitulat, creştin – democraţi, liberali, social – democraţi, acoperind spectrul politic de la stânga la dreapta şi ocupând golul rămas pe corabia politică abandonată, a comunismului.
Sensul etimologic al democraţiei a evoluat în funcţie de etapele dezvoltării societăţii umane caracterizate prin formele, principiile şi valorile pe care s-au întemeiat. Disputele politice în jurul puterii cu privire la câştigarea şi exercitarea ei au însoţit comunităţile umane din antichitate şi până în prezent. Principalele aspecte care au făcut şi fac obiectul dur al disputei politice sunt: stabilirea şi exercitarea formei de guvernământ; definirea şi construcţia mecanismelor deţinerii şi exercitării ei; promovarea principiilor şi valorilor pe care se întemeiază; autorizarea grupurilor şi claselor sociale care pot participa la  actul guvernării. Fără să efectuez o analiză a evoluţiei democraţiei, readuc în memoria oamenilor politici opinia filosofului grec Aristotel (383 – 322 î.e.n.), cetăţean originar din Peninsula Calcidică, care asocia Guvernământul cu Constituţia, considerându-le lucruri identice. Această idee centrală a concepţiei despre democraţie rezultă din înţelegerea corectă a noţiunii de popor şi cetăţean. Guvernul băsescu - boc, nu numai că a separat actul de guvernare de Constituţie dar, cel mai grav, a plasat prin expresii şi acte populiste, sărăcia şi demagogia, oligarhia şi bogăţia clientelei politice în sfera unei „democraţii portocalii”. Această falsă democraţie va constitui „apendicele” noului PNL,  în anul electoral 2016.
Modelul dezvoltării, din perspectiva conceptuală, teoretică, dar şi din perspectiva practicii politice ne-a fost oferit de către societatea modernă vest-europeană, mai ales, după 1989. Clivajul politic stânga-dreapta specific democraţiei actuale are la bază patru curente doctrinare şi anume: liberalismul, conservatorismul, social-democraţia şi creştin-democraţia.
Liberalismul – curent filosofic doctrinar cu cea mai îndelungată istorie. În centrul concepţiei se află individul în dubla sa ipostază de proprietar şi întreprinzător, om ca fiinţă raţională, înzestrat cu propriile sale aspiraţii şi interese. În toată existenţa sa acest individ este însoţit de un larg sistem de libertăţi cetăţeneşti civile şi politice. Din perspectiva liberalismului, nu individul trebuie să se afle în slujba politicului, a puterii, ci, politicul trebuie să fie un mijloc care să-l deservească şi să-i confere acel cadru politic, economic, social şi juridic care să-i permită îndeplinirea idealurilor şi intereselor sale. În acest scop, liberalismul porneşte de la următoarele premise: libertatea individului, iniţiativa privată şi limitarea puterii statului. Se bazează pe impactul „mâinii invizibile” care reglează relaţiile dintre oameni fără intervenţia statului şi acordă prioritate mecanismelor de piaţă în asigurarea libertăţilor individuale.
Acest tip de democraţie politică are ca suport prevederile constituţiei, ca act juridic suprem care orientează şi aşează întregul angrenaj al relaţiilor dintre stat şi indivizi. Fondator al democraţiei politice liberale din perioada modernă franceză este Benjamin Constant (1767-1830).
Conservatorismul – se exprimă prin dictonul simplu al contelui Falkland „atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic”. Doctrina politică conservatoare dă o altă interpretare şi înţelegere democraţiei, aplicabilităţii sale practice, utilizării sale sociale. Este tipul de democraţie care promovează elitele care au rolul hotărâtor în conducerea societăţii. Conform acestei concepţii, oamenii sunt inegali şi în această diversitate umană sunt încorporate resurse naturale eterogene. Democratismul politic conservator manifestă o altă atitudine şi concepte referitoare la relaţia individ-stat, considerând că acesta este subordonat şi dator colectivităţii. Astfel, comunitatea este mai presus decât individul, drepturile acestuia derivă din îndatoriri, rolul său este înrădăcinat în natura umană nu în instituţiile sociale, oamenii sunt inegali exceptând sensul moral, iar organizarea socială complexă presupune existenţa diferitelor clase şi grupuri.
Social-democraţia - un concept care a fost de cele mai multe ori confundat cu socialismul, sau anumite forme concrete ale acestuia. Ideile social-democraţiei au fost generate din dorinţe de a găsi modalităţi de armonizare a relaţiilor dintre cetăţeni folosind principiile libertăţii şi egalităţii în procesul de distribuţie echilibrată a avuţiei naţionale. Situată în stânga spectrului politic ascensiunea social-democraţiei a fost determinată istoric de creşterea numerică a lucrătorilor industriali. Fundamentată iniţial pe ideologia marxistă, social-democraţia s-a detaşat de aceasta odată cu primul Congres al Internaţionalei socialiste din 1946 care a avut loc la Frankfurt pe Main. Astăzi doctrina social-democrată concepe democraţia într-o strânsă unitate a laturilor sale esenţiale: libertatea, egalitatea, protecţia socială şi puterea. Ca obiectiv central este definit „realizarea echităţii şi dreptăţii sociale, apropierea condiţiilor de viaţă între toţi membrii societăţii”. Trăsătura distinctă a social-democraţiei, protecţia socială, inclusă atât în baza doctrinară dar şi în practica socială, o departajează de celelalte doctrine, mai ales, de cea conservatoare. Europa Unită a anilor 2000, având în compunere 15 state, avea o culoare a guvernării social-democrată, deoarece în 12 state guvernau regimuri de centru stânga.
Creştin-democraţia - originile acestei doctrine politice trebuie identificate în ideile promovate de catolicismul politic, ca un răspuns la atacurile efectuate asupra bisericii şi catolicismului. După cel de-al doilea Război Mondial această doctrină a făcut carieră în Europa începând cu 23 iunie 1953 când în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost fondat Grupul Parlamentar Creştin–Democrat. Se pare că, partidul care a influenţat cel mai mult democraţia creştină a fost Democraţia Creştină Italiană (a dominat eșichierul politic italian 50 de ani) după care s-a prăbuşit în anonimat. O prestaţie redutabilă a avut-o creştin – democraţia germană prin Uniunea Democrat-Creştină care astăzi îşi asumă politica doctrinară în cadrul Partidului Popular Democrat European (alături de Partidul Conservator Britanic).
Creştin–democraţia se întemeiază pe morala creştină, subsidiaritate, respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţă şi familie. Sunt dese situaţiile în care neoconservatorismul este asociat creştin-democraţiei.
În concluzie, spaţiul politic contemporan este ocupat de aceste patru curente politice doctrinare şi cuprinde două orientări de bază:
-      stânga, asociată ideii de transformare, modernizare, progres, doctrină care contestă ordinea socială existentă, implicându-se pentru schimbare şi impunând ca valori: reforma, dreptatea socială, egalitatea şi libertatea;
-    dreapta, care armonizează interesele integrării europene cu cele regionale şi naţionale printr-o mai bună divizare a responsabilităţilor şi obligaţiilor în uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi locale; dreapta, bazându-se pe valorile fundamentale (credinţa, legea statului, morala) luptă împotriva sărăciei, excluziunea socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, folosirea standardului social minim, reforma pieţei muncii, provocarea dură la adresa infracţionalităţii.
Printre cele patru doctrine politice, în special către extremele dreapta şi stânga omenirea a luat contact pe viu şi cu unele concepţii totalitariste de sorginte fascistă, naţional-socialistă şi bolşevică. Filosoful oficial al fascismului Giovani  Gentile în opera sa „Originile fasciste” relatează următoarele: „Statul are o existenţă metafizică, deosebită de existenţa biologică a indivizilor şi superioară ei. Statul este absolutul. A servi acest absolut, politic, economic şi social este a duce o acţiune totalitară”. Astfel a luat naştere o ideologie – totalitarismul. Fascismul italian, după ce a redus pe comunişti la tăcere, a pus în aplicare strategia regenerării naţionale prin reformarea vieţii poporului italian după noua concepţie despre stat. Promotorul naţional-socialismului, Adolf Hitler, pornit din lumea de jos, a reuşit să scrie istoria Germaniei din 1918-1944. Om  simplu, de care camarazii râdeau în tranşeele primului război mondial, a reuşit prin timbrul sonor al vocii sale să dezvolte o mişcare de proporţii naţional – socialistă axată pe durerile post-Versailles 1918. Hitler a găsit suficienţi oameni care să strige în gura mare nemulţumirea. Programul naţional-socialismului prevedea: statul este cea dintâi datorie a cetăţeanului, interzicerea oricărei imigrări, naţionalizarea trusturilor existente, pedepse capitale pentru trădare şi jefuitori, restricţii presei, înlocuirea dreptului roman cu dreptul colectiv german, Germania mare. Drept urmare au fost dizolvate partidele politice, desfiinţat centrul catolic, a dat legea în 1933 cu privire la existenţa în Germania a unui singur partid politic (Partidul naţional-socialist muncitoresc german), au fost desfiinţate sindicatele muncitoreşti şi a declanşat epurarea politică. În plan extern „politica rasistă trebuia să asigure rasei germane mijloacele de existenţă pe această planetă, stabilind un raport sănătos, viabil şi conform cu legile naturii, între numărul şi creşterea populaţiei şi întinderea teritoriului.
Bolşevismul – din punct de vedere istoric are prioritate înaintea celorlalte două (fascismul şi naţional-socialismul) şi îl are ca model de lider pe Stalin. Bolşevismul a reuşit în Rusia datorită unor factori specifici politici, sociali şi istorici care însoţeau evoluţia societăţii ruse la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Această doctrină, departe de scopul declarativ de solidaritate şi armonie socială, s-a bazat pe o luptă de clasă crâncenă exercitată prin dictatura proletariatului şi distrugerea celorlalte clase. Partidul bolşevic cu toate derivatele care au urmat în statele central şi est-europene  (comuniste şi muncitoreşti) inclusiv în România post-belică au impus cerinţele doctrinei socialiste: desfiinţarea libertăţilor individuale, suprimarea libertăţii presei, interzicerea întrunirilor şi asocierilor, suprimarea adversarilor, execuţii şi deportări. Această doctrină a fost impusă unor state lăsate pradă de către occident în faţa ofensivelor Armatei Roşii.
Prin urmare, stimaţi cititori, liderii noştri politici recunoscuţi oficial după decembrie 1989, au avut la dispoziţie atât modele doctrinare democratice occidentale cât şi o vastă experienţă a doctrinei totalitare. Era firesc ca, după 25 de ani, să rupem definitiv, legătura cu trecutul comunist. Metamorfozele alianţelor politice au ajuns la final. În 2016, se vor alinia la      startul electoral, trei partide care contează: Noul PNL, PSD şi UDMR. Vectorii globalizării şi-au pus amprenta şi în sfera politicului. Bătăliile finale, electorale vor avea , de acum înainte, o singură logică- „stânga sau dreapta”. Se vor manifesta tendinţe de infiinţare a noi partide. Un vechi dicton spune că „atunci când călcâiele pocnesc, minţile se închid”. Este exclusă apariţia unui partid nou, performant.  Banii, cuvintele şi puterea ne-au determinat să înţelegem sensul libertăţii politice, în mod diferit. Adevărata libertate nu se poate transmite urmaşilor noştri, prin sânge, mai ales, de o anumită culoare. Este nevoie, în permanenţă, să luptăm pentru ea, să o protejăm, să gândim şi să acţionăm astfel încât să nu ajungem niciodată să le povestim copiilor şi nepoţilor despre vremurile bune, în care omul era liber. Sper ca, tot mai mulţi cetăţeni să fie pregătiţi să se pună în mişcare pentru un viitor mai bun. Politicienii corupţi nu mai pot purta mască de protecţie pentru mult timp. În lipsa unei atitudini generale de renegare a infractorilor politici şi a unui consens moral cu instituţiile justiţiare, vom înainta, ameţitor şi sigur, pe drumul bine semnalizat şi pavat al sclaviei moderne. Voi reveni cu editorialul „Social democraţia – la răscruce”. 
Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu



luni, 6 aprilie 2015

AVERTISMENT, DIN VIITOR



Pe la jumătatea anilor ’85, secolul al XX-lea, omenirea începea pregătirile pentru întâmpinarea secolului următor. Lăsa în urmă şi, totodată, ducea povara unui secol în care au avut loc singurele războaie mondiale din istoria planetei, s-au produs cele mai fascinante revoluţii tehnologice, a crescut în mod iraţional capacitatea oamenilor de a suprima viaţa pe pământ dar şi posibilitatea de a comunica rapid prin cuvinte şi imagini de la un capăt la altul, al planetei. Secolul al XX-lea a constituit perioada de timp în care numărul de state suverane şi independente s-a multiplicat de la 40 în 1900, la 194 în ianuarie 2015 (193 de state membre ale ONU plus Vatican, care este observator permanent la ONU) . Acest fenomen a accentuat dinamica relaţiilor între actorii noii societăţi internaţionale şi a făcut necesară apariţia unei vaste scene politice pe care au fost invitaţi, iar uneori obligaţi, să joace cei puternici şi cei slabi, precum şi cei bogaţi şi cei săraci, cei competenţi şi cei incompetenţi, dictatori şi democraţi. Această scenă politică, un fel de guvernare a lumii, s-a numit Organizaţia Naţiunilor Unite care, deşi a prezentat în acţiunea sa multe imperfecţiuni, a fost extrem de necesară încât a trebuit să fie înfiinţată. Analizând la nivel planetar jocul politic între state am fost martorii unor dispute sub forma războaielor mici, limitate, de mare intensitate generate de cauze evaluate drept religioase, etnice, civile, rasiale, tribale, coloniale, subversive, revoluţionare, care au avut drept scop, libertatea oamenilor. Dar, adăugăm noi şi tendinţele de expansiune asupra a noi teritorii, asigurarea accesului la mare, acapararea de materii prime şi resurse energetice, limitarea accesului la tehnologiile înalte ş.a.m.d., fenomene care întregesc gama largă  a factorilor care au generat violenţe între oameni, între grupări umane şi între state.
Spre deosebire de secolele anterioare, secolul al XX-lea şi-a trecut în palmaresul evenimentelor majore şi criza internaţională. Pe măsură ce efectele ei se resimţeau tot mai mult, acest cuvânt devenea tot mai accesibil, iar foarte mulţi cetăţeni se simţeau îndreptăţiţi să creadă că ştiu ce semnifică el, fără să definească criza. Deşi termenul „criză” este extrem de des utilizat, mai ales în diversele lucrări apărute după 1990, el este asociat cu cel de „conflict” fără să fie tratat ca un fenomen de sine stătător, extrem de periculos dar şi purtător de oportunităţi. În urmă cu vreo 10 ani, subiectul de economie propus candidaţilor la obţinerea diplomei de absolvire a Institutului de Studii Politice din Paris era, remarcabil de scurt, – „Criza”. Oare câţi studenţi, la timpul respectiv, au ştiut să explice acest termen şi câţi examinatori au ştiut ce să pretindă?
Secolul al XXI-lea a preluat fără nici o excepţie toate aceste fenomene periculoase care separă sărăcia de bunăstare, frica de speranţă, pacea de război iar, între toate acestea, şi fenomenul criză, exprimat deja printr-o noţiune universală, care generează dispute însângerate şi îndrumă paşii omenirii spre evoluţii cu final imprevizibil. Astăzi, într-un veritabil fiasco lingvistic şi intelectual, vorbim despre criza mondială, criza pieţei, criza locurilor de muncă, criza de autoritate guvernamentală, criza din sistemul de protecţie socială, criza financiară, criza economică, criza geopolitică ş.a.m.d., prin urmare, sunt vizate sectoare ale vieţii sociale, economice, culturale şi politice, grav afectate. Unele din aceste crize au trecut,  cu uşurinţă, frontierele statelor naţionale, s-au internaţionalizat, afectând popoarele în funcţie de schimburile şi interdependenţele existente între ele. Cel mai grav au fost afectate acele blocuri sau naţiuni care au fost izolate ideologic, politic şi economic, cum este cazul ţărilor din Estul Europei, care au suportat prăbuşiri dramatice în toate sectoarele vieţii sociale cu efecte precum: disensiunile de toate tipurile, mizerie, umilinţă, conflicte armate, pierderea autorităţii de stat, sărăcie cruntă, devalorizarea ideologiilor, atenuarea perspectivelor etc. În România, regimul politic portocaliu, profund corupt,   al lui băsescu şi boc a aplicat  suplimentar, arbitrar şi abuziv, măsura criminală a tăierilor salariilor şi pensiilor   În prezent, cea mai teribilă ameninţare la adresa democraţiilor Est europene este provocarea şi stimularea comportamentului agresiv, al Federaţiei Ruse. Criza de autoritate a Federaţiei Ruse poate constitui cel mai serios avertisment din viitor, asupra stabilităţii şi păcii mondiale. Amplificarea acestei crize, ale cărei cauze sunt greu de înţeles şi explicat, ţine de complexitatea interdependenţelor , de moralitate şi management statal, într-o lume a alianţelor economice şi militare.  Studiile efectuate, în instituţii cu oameni excepţionali şi caractere de neânlocuit, contactele directe cu personalităţi, instituţii, sisteme şi societăţi, mă fac atât de rezervat şi sceptic în legătură cu posibilităţile contemporanilor mei  de  da răspunsurile cele mai valoroase problemelor complexe, ce ameninţă prezentul şi viitorul lumii contemporane.  Experienţa câştigată pe parcursul a zeci de ani de sacrificii, în folosul abordării interdisciplinare a multor domenii importante ale vieţii, m-a ajutat să înţeleg că zbaterile personale, în afara celor generale, naţionale, regionale şi mondiale, reprezintă o călătorie lungă, fără sens.
În această lume hegemonică şi tot mai antagonică,  spaţiul public românesc, precum şi opinia socială au rămas  îngheţate, în tipare de servilism şi pasivitate socială. Mediu social global, orientat, cu preponderent de consum, a angrenat atât oportunităţile şi eşecurile, în jocuri strategice cu sumă nulă,  „adormind” responsabilitatea naţională. Disensiunile din scena politică , precum şi strategiile economice  împrumutate,  impuse după un scenariu programat, au deviat orientarea definitivă a atenţiei publice de la necesitatea de a produce prin forţe proprii, spre mirajul unui consum iraţional, generator de dependenţă perpetuă. Absenţa, pe scară largă a producţiei de bunuri, a amplificat procesul de marginalizare şi excluziune socială precum şi o succesiune de schimbări bruşte cu efecte devastatoare. In prezent, asistăm zi de zi, la spectacolul sancţionării ( sub presiune străină), a acelora care, au avut porţile deschise pentru a jefui propria avere naţională. A acelora care, au suspendat şi anihilat, cu bună ştiinţă, pârghiile de control, pentru mai bine de 25 de ani. A acelora care, au instituţionalizat frauda naţională deturnând uriaşe fonduri sociale ce trebuiau să intre în visteria statului. Noile schimbări politice intervenite după decembrie 2014, au revigorat unele speranţe pierdute. Cu riscul de a mă repeta, readuc în atenţia cititorilor obişnuinţa românilor de a identifica şansele viitorului după rezonanţa numelui, liderului său. În urma trăirii unor experienţe nereuşite ale guvernărilor, românii continuă să creadă că, dispoziţiile şi caracterele unor conducători politici sunt hotărâtoare în societate. Plecând de la această realitate, în care imaginea unui conducător este mult mai pronunţată decât cea a politicienilor , mă aştept la o sucesiune de falimente politice şi economice , pe termen scurt.
În logica ştiinţelor politice nu se admit teoriile cu privire la apariţia spontană a sistemelor politice performante. Înclin să cred că, în fragila noastră democraţie continuă să funcţioneze pionii de bază ai manipulării sociale , străini de interesul naţional.  Propaganda mincinoasă, servilă şi iresponsabilă, care a însoţit lupta pentru câştigarea puterii a deturnat logica democraţiei reale şi a instituit tiparul unei democraţii virtuale ce nu presupune nevoia stringentă de legi, principii şi obiective ce-l vizează direct pe cetăţean  ci, este suficient un spaţiu virtual, puternic controlat şi finanţat de vectorii globali, capabil să mobilizeze instantaneu, o masă electorală imensă. Sintagma “punct şi de la capăt” rămâne un obiectiv pentru viitor. Cerinţa aplicării prevederilor constituţionale, a prevederilor legale şi exercitării corecte a atribuţiilor instituţiilor statului rămâne “punctul de sprijin al armonizării sociale”. Acest punct de sprijin poate îndeplini aspiraţiile naţionale dacă, este aşezat pe temelia unei politici externe, deschisă spre toate orizonturile. Altfel, vom crea, alături de vectorii principali de putere din Zona Euro-Atlantică , un scenariu de confruntări apocaliptice  în care nu vor exista nici supravieţuitori şi, cu atât mai mult, învingători. Este numai un avertisment din viitor, către generaţia tânără. Ameţită în mirajul virtual ofertant de libertate absolută, petrecere halucinantă şi consum nelimitat, toxic, aceasta ignoră complet comportamentul agresiv al politicii . Credulă, tânără, petrecăreaţă, apolitică, indulgentă şi indiferentă are toate şansele să vadă sfârşitul acestor confruntări. Acest avertisment din viitor, în esenţa sa, are un mesaj proactiv, umanist.
 gl mr.r.prof univ.dr. Petrişor  Mandu

vineri, 27 martie 2015

RECURS, ÎN APĂRAREA IMAGINII PUBLICE



(o altfel de opinie)

Mă adresez acelora care, sub impulsul comenzilor primite sau a lipsei de ocupaţie, au pornit-o în marş spre destinaţii necunoscute. Un marş al denigrării liderilor militari. În ultima perioadă de timp, se consumă multă energie intelectuală pentru a transforma imaginea generalului român, din una istorică, respectabilă, într-o imagine sterilă, iresponsabilă, faţă de capacitatea militară a ţării. Argumentul principal susţinut în dezbaterile neasumate, clevetitoare, este abandonarea rolului de interfaţă între armată şi popor, al generalului român. Lângă acest argument mai sunt adăugate unele elemente dezagreabile, contextuale, ce ţin de cârdăşia istorică a convieţuirii româneşti, sub patronajul politicii dâmboviţene, de clan. În construcţia imaginii actuale a generalului român se pleacă de la următoarea axiomă “ consensul public general atestă adevărul că, politicienii au distrus armata (ca de altfel, toată ţara), din interese politice, dar şi prin fapte de corupţie”. Se precizează că axioma este incompletă deoarece “sunt scoşi din culpă cei care au permis politicienilor să se joace cu apărarea naţiunii cum au vrut şi care n-au mişcat în front” adică, generalii.  În prelungirea raţionamentului axiomatic este descrisă implicarea responsabilă a generalilor străini (din armatele euro-atlantice) în reglementarea raporturilor dintre armată şi politică, dintre armată şi societate. Se precizează că, această implicare responsabilă a generalilor  este hotărâtoare în menţinerea stării morale şi operaţionale a sistemelor de securitate şi apărare.  Sunt desprinse şi două concluzii, în finalul analizei, pe care cititorii ar trebui să le reţină astfel:“degradarea , umilirea Armatei Române şi vulnerabilizarea întregii ţări s-au produs incontestabil pe timpul acestor generali care, aproape întotdeauna, au tăcut” şi “ România şi armata ei au nevoie de generali care să-şi înţeleagă complet rolul şi jurământul militar”.

Pe unele bloguri ale filialelor  au fost cap de afiş materiale incriminatorii la adresa unor generali români, penali.

Iată care este opinia mea, sub formă de recurs, în apărarea imaginii generalului român.

Cel puţin, din punct de vedere raţional şi afectiv, este total deplasat să incriminăm, pe un val de criză,  imaginea publică a unui lider sub comanda căruia ne-am desfăşurat o viaţă activă, mai ales în momentele în care, nu suntem sub impactul relaţiilor de subordonare. O criză generată de alţii ,, din afară, în cârdăşie cu servilismul şi furăciunea unor politicieni, lansaţi în funcţii ministeriale”. Întrebarea este, de ce atunci când eram în activitate am acceptat această situaţie de compromis? Din experienţa personală, vă pot spune că, ori de câte ori, am pledat împotriva abuzurilor lumii politice (au fost nenumarate situaţii când eram în activitate), am suportat singur consecinţele. Acest fenomen nu se petrece în armatele pe care le exemplificaţi. Acolo sunt structuri morale şi sindicale, bine fundamentate, pe care liderii se pot baza.

Nu toţi generalii au dosare penale. Nu toţi generalii sunt lipsiţi de responsabilitate. Nu toţi generalii, tac. Sunt generali care au  partcipat alături de ofiţerii în rezervă la mitingurile iniţiate de SCMD pentru apărarea demnităţii şi onoarei armatei, împotriva dictaturii portocalii. Dacă erau 3 generali, în spatele lor trebuia să fie, cel puţin, 30.000 de sindicalişti. Cu mare greutate, se adunau la filială, 30-40 de susţinători. Ţara gemea de corupţie, pe vremea lui Năstase şi a lui boc. Dacă principiul susţinerii autorităţii generalilor era salvarea ţării de sub dictatura portocalie penală, atunci nu mai trebuiau alte motive temeinice de exprimare a voinţei democratice, pensia tăiată constituind ultimul argument. Numai că pensia a fost soluţionată, în mare parte, iar exprimarea patriotismului şi grijii faţă de dotarea şi operaţionalitatea armatei, au fost cantonate în “indiferenţa de masă”. Al cui punct de vedere să-l exprime un general în faţa politicii? Să preia un material copiat de undeva, fără semnătură şi să-l susţină fără sprijin public?

Profesionalismul indiscutabil al militarilor români merită, cu siguranţă, lideri mai curajoşi care să le apere statutul, demnitatea şi interesele profesionale. Se cunoaşte faptul că, un lider, în afara curajului, trebuie să mai posede în matricea puterii, încă 3 caracteristici: viziune, realism şi etică. În societaţile democratice, la care vă referiţi voi, deontologii absoluţi, aceste patru caracteristici nu aparţin numai liderilor ci, sunt prezente în conştiinţa şi comportamentul de masă al cetăţenilor formând opinia publică, fundamentul de susţinere a interesului public. Interesul public, peste tot în lume, este creşterea prosperităţii cetăţenilor. Ori atunci, când au fost tăiate pensiile şi salariile bugetarilor unde a fost opinia publică?  Absenţa, din societatea civilă, a acestor caracteristici de masă conduce la un raport dezechilibrat între nefuncţional şi funcţional, iar când echilibrul entropic al exprimării sociale se află într-o asemenea stare haotică, distruge complet mecanismele  de formare şi promovare a liderilor. Sau, poate nu aţi auzit de răsturnarea valorilor naţiei? Degeaba încercaţi voi să îndreptaţi vârful cocoşat, de incompetenţă şi corupţie al piramidei sociale, dacă baza piramidei nu are cimentată şi armonizată organizarea structurală. Nu daţi vina pe generali, aceştia  au fost promovaţi dintre voi şi acceptaţi de voi.

Răsturnarea valorilor naţiei este o strategie antiromânească bine orchestrată din exterior şi fraudulos susţinută din interior. Capacitatea de a înţelege fenomenele politice, economice şi sociale precum şi capacitatea de a decide nu sunt calităţi necesare liderilor români pentru că, acestea intră în contradicţie cu interesul clanului politic. Din aceste considerente sunt promovaţi numai acei oameni care cotizează şi sunt cuprinşi de dorinţa fierbinte de a conduce şi a servi politicul. Un asemenea om nu poate deveni lider, nu inspiră încredere, nu este original şi nu poate fi liber. Depinde de cel care-i plăteşte lunar simbria şi-i protejează locul . Prin comanda”denigraţi toţi generalii, înainte marş” nu veţi ajunge nicăieri. Acolo unde intenţionat ne mână alţii, este un tărâm gol, fără speranţă şi fără drum de întoarcere. Vă recomand să meditaţi mai profund asupra alegerii subiectelor de dezbatere publică şi să nu vă daţi atât de des “cu stângul în dreptul” că rămâneţi fără sprijin.

Limitarea derapajelor politicienilor în domeniul apărării, prin intervenţia publică a generalilor este posibilă în acele societăţi în care poporul nu  ar permite unui politician ca  boc să cânte „puşca şi cureaua lată ce pensii nesimţite aveaţi odată”.  Poporul trebuie să ceară, în numele militarilor în rezervă, RESTITUIREA sumelor  tăiate din salariile bugetarilor  şi pensiile militarilor. Poporul trebuie să solicite, prin parlamentari, care a fost  argumentul forte al legii nr.29/2009, în condiţiile în care se fura , din buget, la greu. Care a fost raţiunea suspendării, pe ani de zile, a  unei pensii, pentru limită de vârstă, muncită şi legal obţinută, în condiţiile în care, camarila politică de toate culorile prăduia bugetul de stat, defrişa pădurile şi înstrăina resursele subsolului, ţinând departe de ochii cetăţenilor oneşti, lingourile, tablourile, conturile, firmele penale, nunţile, beizadelele ş.a.m.d ?  Limitarea derapajelor politicienilor penali trebuie efectuată de popor, prin instituţiile sale. Însă poporul este, permanent, la spectacol în faţa televizoarelor. Justiţia poporului se limitează la aplauzele casnice. De ce ar ieşi generalii singuri la luptă cu  politicienii derapaţi moral , politic şi social, dacă poporul îşi protejează aleşii? Astăzi criticaţi generalii iar mâine va veni rândul vostru. Sunt unul dintre generali care încă, muncesc oficial pentru propăşirea patriei. Anul acesta particip la formarea profesională a celei de-a 13 promoţii de economişti. Rămân la expresia uzuală din limba engleză şi spun „in general generally speaking”(în general vorbind, în general), însă, este bine să ştim ce vorbim. Cu salutări de bine,  

Gl.mr.r.prof.univ.dr.Petrişor Mandu

marți, 24 martie 2015

ONOR, POLIŢIEI ROMÂNE




Piatră de hotar între două lumi, evenimentele din 1989 au deschis societăţii româneşti mult dorita schimbare. În mod special, unii „intelectuali”, încă rătăciţi în tranziţie, continuă să privească această schimbare a societăţii româneşti prin fereastra casei, fără să aibă vreo implicare meritorie, în acest sens. Spre deosebire de unii oameni de rând, capabili doar să clevetească asupra unor evenimente şi instituţii, fără să  înţeleagă, pe deplin , rostul lor, aceşti „intelectuali” continuă să arunce în derizoriu, spiritul de sacrificiu, curajul, profesionalismul, puse în slujba camarazilor şi a comunităţii, de către poliţiştii români. Adesea, surprind în comentariile unor abonaţi la denigrare, sintagma”comportament miliţienesc”. Şi, pentru că am avut privilegiul să cooperez cu unele componente ale Administraţiei şi Internelor atât pe "traseul incorect" al istoriei patriei (înainte de 1989) cât şi pe cel "corect" (după 1989) vă pot asigura că, atunci, cât şi acum, poliţia română a avut aceiaşi misiune ”ordinea publică şi siguranţa cetăţenilor şi securitatea naţională”. Am trăit experienţe unice care nu pot fi  deformate de cei care privesc de la fereastră marile schimbări ale societăţii româneşti. În lunile octombrie şi noiembrie 1989, în cadrul instituţiei în care funcţionam, numai de câteva zile, a fost o mare concentrare de forţe miliţieneşti destinate să asigure ordinea publică în Braşov. Am asistat la toate instruirile detaşamentelor şi, de fiecare dată, misiunea era: „Asiguraţi, cu riscul vieţii, protecţia cetăţenilor, nu produceţi sub nicio formă, fapte nedemne de onoarea unui militar”. În acele luni supertensionate, în Braşov nu s-a semnalat niciun incident. Ce s-a întâmplat în Decembrie şi în lunile care au urmat, este o altă poveste. Am încercat prin aceste rânduri să spun că, oamenii care au îmbrăţişat profesii cu vocaţie eroică s-au comportat la fel de resposabil, atât în comunism, cât şi în capitalism. Lumea pe care am creat-o înainte, cât şi acum, este un proces al gândirii noastre. Nu putem să o schimbăm, fără să ne schimbăm gândirea.  Acuzând trecutul, ne acuzăm pe noi, înşine. Profesiile cu vocaţie eroică sunt legate de misiune , prin jurământ. Atunci, la fel ca şi acum, în textul jurământului militar (armată, poliţie, pompieri, SRI, alte servicii) se pot identifica următoarele (în conformitate cu prevederile Legii446/2006)

„.....Jur credinţă patriei mele România, jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii, jur să respect Constituţia, legile ţării şi regulamentele militare”

Moment încărcat de emoţie şi solemnitate, ceremonialul depunerii jurământului militar leagă poliţistul de un domeniu atât de complex cum este cel al ordinii publice şi siguranţei naţionale. Jurământul depus de poliţist insuflă credinţa că, participarea la îndeplinirea acestei misiuni este divină. Pe timpurile "incorecte" ale istoriei patriei, textul jurământului suna cam aşa: „ Jur să respect legile ţării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace cât şi în timp de război. Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi viaţa pentru a apăra pământul strămoşesc, independenţa şi suveranitatea petriei, cauza socialismului. Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România”. Sunt atât de multe profesii în care numirea în funcţie, implică depunerea unui jurământ. În afara militarilor, judecătorii şi procurorii, politicienii, miniştrii, avocaţii, medicii, cetăţenii care solicită redobândirea cetăţeniei române, etc depun un jurământ însă, din textul acestuia lipseşte sintagma ”jur să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii”. Consecinţele nerespectării acestui jurământ sunt deosebit de grave, numai pentru militari. Pentru celelate profesii sunt, după umila mea opinie, simbolice. Militarii (poliţiştii) se află, în permanenţă, în contact direct cu răul social. Un rău care, nemonitorizat şi negestionat prin constrângere poate produce o avalanşă infracţională în urma căreia, toate principiile morale se prăbuşesc. Societatea intră în obscuritate, faptele rele inundă vieţile oamenilor, legea forţei devine suverană, iar onoarea dispare din indexul cotidian. Această pledoarie în favoarea poliţiei române reprezintă un act de responsabilitate socială. În toate instituţiile, inclusiv în cele unde jurământul este obligatoriu, se produc infracţiuni. Numai că, spre poliţie se îndreaptă ura  tuturor infractorilor din România exercitându-se o puternică şi nedreaptă presiune pe imaginea ei publică. Din aceste considerente, având în vedere, câmpul infracţional extins şi posibilităţile limitate ale poliţiei de a  deservi solicitările venite din spaţiul infracţional, se dă impresia unei anumite slăbiciuni. În realitate, prin efortul, sacrificiul şi profesionalismul lor, poliţiştii gestionează corect acest mediu social turbulent, complex şi tot mai ameninţător. Este vina exclusivă a decidenţilor politici că nu asigură toate drepturile necesare îndeplinirii  datoriei de poliţist. Mă refer la drepturile salariale, drepturile de echipament şi mijloacele tehnice necesare anihilării faptelor infracţionale. Acţionând neprotejaţi în acest spaţiu, mulţi poliţişti şi-au pierdut viaţa: victime ale prăbuşirii elicopterelor, ucişi în misiuni de escortare a criminalilor periculoşi, gesturi supreme de salvare de vieţi omeneşti, acidente de circulaţie, victime ale agresiunii fizice, etc. Singurul suport pentru familiile şi urmaşii celor căzuţi la datorie rămâne spiritul de solidaritate şi recunoştinţă al societăţii civile. Iar cei care încă mai blamaţi comportamentul eroic al Poliţiei Române plecaţi de la ferestre şi încercaţi, măcar o zi din viaţa voastră inutilă, să o sacrificaţi pentru binele comun. Poliţiştii români trăiesc cu obligaţia acestui sacrificiu zi, de zi, fapt pentru care mă alătur majorităţii covârşitoare a cetăţenilor României şi prezint cu mândrie, ONORUL POLIŢIEI ROMÂNE, cu ocazie Zilei acesteia, 25 martie 2015.


Cu respectul şi preţuirea dintotdeauna,

Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu

joi, 19 martie 2015

COMUNICATUL PREŞEDINTELUI SCMD MIRCEA DOGARU



Comunicat

Urmare a apelului facut de conducerea SCMD catre doamnele si domnii deputati si senatori, indiferent de culoare politica, Proiectul Legii pensiilor militare de stat, conturat in 2012, finalizat la 12.02.2015, prin contributia a 4 ministri, 10 secretari de stat, reprezentantilor directiilor juridice si financiare din toate structurile sistemului national de aparare, ordine publica si siguranta nationala, precum si ai sindicatelor, a fost asumat de presedintele Comisiei pentru egalitate de sanse din Camera Deputatilor, dl. deputat de Arad, Stefan Petru Dalca si vicepresedintele acestei comisii, dna deputat de Botosani, Liliana Minca. Aducem multumiri pe aceasta cale Filialelor noastre din Arad si Botosani pentru sprijinul acordat acestora in campania electorala din 2012 si solicitam tuturor militarilor si politistilor activi si in rezerva din cele doua judete sa-i sprijine si sa colaboreze cu domniile lor in continuare, pentru ca omul sfinteste locul.

Pe langa un mare numar de deputati, care au semnat initiativa, aceasta a fost asumata si de un numar de senatori de culori politice diferite, la initiativa constantului aparator al militarilor, senatorul patriot Dumitru Pelican, presedintele grupului parlamentar reunit PC-PLR din Senatul Romaniei. Intrucat lista este inca deschisa, o vom afisa in forma finala, ca sa stiti exact cine merita recunostinta noastra.

Cu ocazia inscrierii, liderii Comisiei pentru egalitate de sanse au organizat o conferinta de presa la care au participat ca invitati presedintele SCMD si vicepresedintele cu probleme de media Col (r) Valeriu Pricina.

Raspunzand intrebarilor, am argumentat necesitatea uniformizarii legislative in ceea ce priveste categoria noastra socio-profesionala, politica de genocid dusa impotriva noastra de regimul Boc-Basescu, atacurile manipulatorii ordinare declansate, la limitele razboiului psihologic si imagologic, impotriva noastra si discriminarile la care am fost supusi, incepand cu 2008, si suntem supusi si astazi, cand o incalificabila OUG pe cale de a deveni lege (OUG 95/2014) falsificand grosolan Istoria ii exclude pe militari si pe adolescenti din Legea Recunostintei, pentru evenimentele din decembrie 1989. Daca tot s-a inventat categoria "luptatorilor cu rol decisiv" atunci, acestia nu pot fi decat militarii, fara actiunea carora Traian Basescu s-ar fi ocupat in continuare astazi de blugi, tigari si "Rapirea din serai", achizitionate de la Ali din Amsterdam, iar "marii" politicieni aflati in atentia DNA-ului, ar fi aclamat cu mandrie patriotica si revolutionara realegerea la al 20-lea Congres a "tovarasului" ... Nicu Ceausescu.

S-a subliniat si ca suntem parte integranta a societatii romanesti, cu toate cele bune si cu toate cele rele, avand si noi uscaturile noastre, care ne insulta mai mult sau mai putin anonim pe toate "feisbucurile", speriate ca si-ar putea pierde beneficiile cazute asupra lor ca o pleasca, pentru servilism politic, in conditiile in care camarazi de ai nostri s-au sinucis (cazul mr. Breban Felician din Satu Mare) ca urmare a masurilor represive, si-au dat foc la Cotroceni, acuzand dictatura basista (cazul Lt Col. Petre Morjan), ori au decedat in aceleasi conditii ca regretatul General Mihail Popescu. Dumnezeu sa-i odihneasca pe martiri! Dumnezeu sa-i ierte pe complici, ca nu stiu ce fac!

Solicitam tuturor parlamentarilor Legea care readuce normalitatea in sistemul militar.  Solicitam camarazilor activi si in rezerva din toate structurile sistemului sa-si mobilizeze reprezentantii in Parlament, indiferent de culoare politica, pentru sustinerea prin vot a Proiectului, in forma actuala. In ceea ce ne priveste, vom solicita direct si sub toate formele Premierului Romaniei, sa fie de acord cu acest proiect sustinut de ministrii de resort ai domniei sale, si sa nu mai conditioneze avizul Guvernului de iluziile politicianiste ale propriilor consilieri legate de himerice alegeri. In conditiile in care exista documente oficiale care atesta ca rezervistii mor cate 250 pe luna, este esential ca acesta lege sa apara acum, pentru ca vaduvele noastre sa stie ca sotii lor nu s-au sacrificat degeaba.

Honor et Patria! Vae victis!

PRESEDINTELE SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU


marți, 17 martie 2015

SISTEMUL INFRACŢIONAL DE FRAUDĂ ŞI CORUPŢIE



Puterea politică trebuie autorizată de judecători, recomandată de teologi şi încuviinţată (iubită) de popor. Aceste minime condiţii conferă legitimitate unei organizări politice. Teoretic, sună bine, însă, indiferent de natura ei, orice putere politică validată de popor, după 1989, a produs consecinţe nedorite , pe termen lung. În fiecare program de guvernare au apărut inovaţii brutale (desfiinţarea spitalelor, impozitul forfetar, tăierea salariilor, suspendarea pensiilor, etc) ce au produs modificări substanţiale în viaţa poporului român şi au fracturat societatea civilă în funcţie de intensitatea vrajbei dintre partidele rivale. Numai la nivel propagandistic, s-a vorbit  despre  necesitatea respectului social-global, inflexibil faţă de dreptate. În realitate, prin fracturarea opiniei colective şi a interesului public, conştiinţa socială a devenit tot mai vulnerabilă şi  a evadat din sfera libertăţii absolute, cuibărindu-se  în sfera aservirii totale, faţă de putere. Încă din start, prin FSN, s-au dat comenzile şi s-au creat condiţiile pentru înlăturarea experţilor ( profesioniştilor) din aparatul de stat şi promovarea camarilei propagandistice de gaşcă ( de partide nu poate fi vorba), indivizi formaţi pe strategii de influenţare a opiniei publice şi nu pe probleme tehnice , reformatoare. Astfel, în funcţie de interesul găştii spăgare de partid, instituţiile statului au fost căpuşate, pe timpul ultimelor două decenii şi jumătate, cu anumiţi indivizi care au fundamentat, prin acţiune şi comportament, modelul oligarhic corupt al administraţiei . Acest grup infracţional restrâns, asimilat prin  sintagma  „Sistemul Infracţional de Fraudă şi Corupţie” a destructurat democraţia autentică, a obstrucţionat actul politic în exercitarea puterii, au intimidat şi dezactivat permanent, voinţa justiţiarilor loiali statului de drept. În loc să garanteze cu onoarea, reputaţia şi existenţa sa asupra valorii persoanei pe care o desemnează pe listă, partidele au alcătuit, adesea, o reţea politică de protecţie în jurul acestor indivizi periculoşi.  Poporul român a aşteptat 25 de ani ca statul, componenta principală a sistemului politic românesc, să dezvolte instituţii capabile să îndeplinească funcţiile sale.  Constatăm, numai din ultimile şase luni, cum unele instituţii menite să îndeplinească aceste funcţii, au devenit adevărate paradisuri infracţionale pentru acei politicieni corupţi. L-a întrebat cineva pe şeful demisionar al ANI, acest personaj sinistru, cu ce zestre politică, profesională şi acţională a venit pe funcţia respectivă? Cine l-a numit şi cine l-a recomandat pentru această funcţie, trebuie să raspundă, public. Îmi pare nespus de rău că ziariştii bulgari nu au reuşit să „ia lumină” de la acest „demiurg al integrităţii”. Ce rusine!  Se cunoaşte faptul că, în totalitate, componentele de bază ale vieţii cetăţenilor se satisfac  prin exercitarea funcţiilor statului, de la cea economică la cea ecologică. Acţiunile din ultima perioadă a  intituţiilor abilitate să înfăptuiască actul de justiţie şi să repună statul în parametrii săi fireşti au demonstrat că, în mai toate funcţiile importante au fost promovate persoane care au răsturnat valorile şi principiile statului de drept. Atât la Braşov, cât şi în  multe alte  zone ale României, buba corupţiei unei elite spăgare, s-a spart. Acţiunile DNA produc, zilnic, mutaţii profunde atât în comportamentul infractorilor politici cât şi în atitudinea cetăţenilor. Baronii locali, precum şi reţelele lor clientelare care au jefuit fără scrupule şi fără limite bunurile comunităţilor şi forţa de muncă, adunând profituri considerabile, încep să evalueze atât trecutul cât şi viitorul lor, ca pe o fatalitate. Sub patronajul infractorilor politici, românii au mers numai cu capul în jos. Pierduţi  şi sărăciţi, nu sunt în stare să mai identifice  cauze profunde în jurul  cărora  să se asocieze, să se respecte reciproc, să se suporte. Protejată atât instituţional dar şi social, frauda şi corupţia  au destructurat relaţiile dintre noi producând o nedorită şi periculoasă schizmă în plan politic, economic, cultural şi spiritual. In ultimii ani am încercat, prin studii repetate, să-mi formez o imagine cuprinzătoare asupra crizei morale prin care trecem noi, toţi. O criză ce produce atâtea  suferinţe, griji, conflicte şi tragedii. Am devenit un popor încercuit de fraudă şi corupţie. În loc să reacţionăm civic, ne ploconim şi lăsăm democraţia să bată la uşă. Muncim aproape degeaba, iar din salarii şi pensii nu se poate trăi. Pentru unii, afectaţi de bătrâneţe şi boli, viaţa nu mai este obligatorie. Am devenit atât de uşor de înfrânt. Simţim tot mai puternic gustul „binefăcător” al sclaviei moderne şi repetăm , la infinit , că „firea noastră nu se poate schimba”. Cine mai ştie, poate am păcătuit într-o altă viaţă?  Trebuie să ne hotărâm, până nu este prea târziu: ori respectăm normele morale şi traiul nostru poate deveni mai puţin penibil, mai uşor suportabil sau, rămânem tributari dogmei că, „natura intimă a românilor  nu se va schimba niciodată” şi atunci, lucrurile cele mai absurde vor fi posibile. Am fost toată viaţa un războinic, la propriu. În lucrarea sa „Tales of Power”, Carlos Castaneda descrie ucenicia sa de războinic, prin diverse întâlniri cu ştiinţa. „Războinicul este un om de cunoaştere care încearcă să fie fără pată, în proprii săi ochi. Este un om care merge dincolo de propriile limite şi, prin puterea sa personală reuşeşte să săvârşească toate isprăvile cu care se mândresc ALŢII.” Eu completez şi spun: a fi războinic este experienţa experienţelor. Ce păcat este că, un războinic se află în mâinile puterii, uneori corupte, rămânându-i singura libertate aceea  DE A ALEGE O VIAŢĂ FĂRĂ PATĂ”. Aţi auzit, băsescule, bocule, georgescule, blejnarule, cocoşule, vanghelie, fenechiule, chiuariule miroane, gigele, diaconescule ,davide, eleno, radule s.a.m.d. ? Tot sistemul vostru corupt a prigonit pe singurii care au mers întotdeauna, dincolo de propriile limite – MILITARII din toate structurile de apărare.  Ai auzit şi dumneata , Dobriţoiule? Cam mult prea repede ai uitat marile probleme ale militarilor. Vezi, că nu prea au bani, nici pentru haine. Alarmează Comisia de Apărare să intre intre în funcţiune că, poate mâine, „bubuie tunul” la frontiere.



Cu respect pentru toţi , amici şi adversari



Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu

miercuri, 4 martie 2015

POLITICA DE CLAN - ÎN ZEGHE



Discursul politic, mai ales în campaniile electorale, utilizează, în mod abuziv termenul de „clan”, în sens peiorativ pentru a desemna grupuri organizate în jurul unui lider, membru al lumii interlope, care promovează violenţa prin ameninţări, jafuri şi crime. Din multitudinea definiţiilor prezente în diferite dicţionare „clanul este o comunitate umană din orânduirea primitivă compusă din indivizi uniţi prin legături de rudenie”. Termenul a fost utilizat iniţial, pentru a defini structurile mafiote organizate pe principiul rudeniei. În limbajul politic clanul se referă la acele reţele complexe, formal – informale din anumite zone ale administraţiei, Parlament, coaliţia guvernamentală. Se vorbeşte despre clanuri şi în structurile partidelor, în care sunt identificate acele grupuri de interese, la nivelul judeţelor, care se impun în deciziile importante ale partidelor. Lupta dintre găştile de cartier este uneori prezentată ca fiind o confruntare între clanuri. În România, primită în urmă cu 10 ani în cluburile selecte ale Occidentului, N.A.T.O. şi U.E., răfuielile dintre clanuri precum şi manifestările nestingherite ale  acestora în spaţiul public, continuă să pună în balanţă imaginea statului de drept. În timp ce sesizăm tot mai multe rateuri ale democraţiei, clanurile de toate felurile trăiesc în prosperitate şi caută să speculeze lipsa de autoritate a instituţiilor în avantajul lor. Perioada electorală este o bună ocazie pentru relansarea afacerilor de clan sub masca unor instrumente democratice autentice. Multe elemente din logistica electorală sunt acoperite financiar de clanurile locale ce sunt serios „activizate” în procesul  democratic - alegerile. O serie de bişniţari şi borfaşi, oameni de mâna a doua, proprietari ai unor locaţii dubioase, escroci şi tupeişti sunt implicaţi în cazarea, hrănirea şi distracţia unor „aleşi”.
Au existat şi vor mai exista multe dezbateri politice, comentarii şi opinii cu privire la instrumentele democratice cele mai adecvate prin care poporul român îşi poate alege conducerea politico-administrativă. Orice instrument democratic poate fi utilizat atât pentru realizarea dezideratelor comunitare dar şi pentru îndeplinirea obiectivelor obscure ale unei grupări politice. Principalele interese comunitare care vizează sistemul politic actual ar putea fi înlăturarea incompetenţei politice şi eradicarea corupţiei, electoratul având un instrument democratic eficient, alegerile democratice. Problema care se pune este: „poate societatea civilă să producă "reparaţii capitale" clasei politice?” Evident că, nu. Din patru, în patru ani, un electorat, în mare parte manipulat, „merge la urne ca oaia la strungă”. Putregaiul politicii româneşti este atât de endemic încât, instituţiile internaţionale au fost obligate să intervină prompt şi să încerce o reparaţie a „oglinzi sparte” a statului de drept. Aşa se face că profitorii politicii de clan s-au aşezat, la rând, pentru ocuparea unui binemeritat loc  pe "podiumului modei, în zeghe". Au fost printre noi,  jefuind interesul public, fluturând steagul sclaviei moderne şi profanând spiritul de dreptate. Politica în zeghe a furat aproape tot. A furat, inclusiv, speranţa. Au fost ani şi zeci de ani, în care se produceau angajări în administraţia publică, de la femeia de serviciu din şcoli şi pieţe, până la  şefia înaltelor instituţii ale administraţiei locale, numai sub semnătura şefului de partid. Aşa au fost promovaţi în funcţii locale importante, indivizii ciudaţi alcătuiţi   din 75% euro şi 25% plecăciuni. Unii dintre ei poartă zeghe iar, altora, le zornăie cătuşele . Cu toate acţiunile îndrăzneţe ale instituţiilor justiţiare, lucrurile se mişcă greoi, sub povara unei moşteniri juridice complexe. Liderii şi clanurile lor mafiote sunt în mare panică. În spatele lor aleargă adevărul, un adevăr  divin, ce nu iartă pe nimeni. Societatea civilă continuă să se hrănească cu spectacole ieftine pierzând esenţa şi rolul ei. Niciodată, în cei 25 de ani, nu a dat un avertisment serios clasei politice în vederea reformării. Sub paravanul baronilor locali (ce constituie cureaua de transmisie între polii sociali, între culmile bunăstării şi abisurile mizeriei - citez pe  Adrian Severin) clasa ciocoiască a societăţii şi-a făcut de cap, într-o vastă şi întortochiată reţea clientelară. Politicienii îmbuibaţi au produs multă dezamăgire şi au poluat mediul social cu mârlani, hoţi şi impostori 
( acesta a fost tema întâlnirii subsemnatului, cu domnul Victor Viorel Ponta, de acum trei ani). Abia acum, cu ajutorul divin, „ne dăm corigenţele” la corupţie. Poate, acum, în ultimul ceas, societatea civilă va participa la ecologizarea morală a mediului social. Numai astfel, tinerii eminenţi vor rămâne în ţară, românii care culeg căpşunile altora le vor culege pe ale lor, „oamenii de casă” din Italia vor deveni stăpâni , la ei, acasă iar pensionarii vor fi scutiţi, de acest trai penibil. Numai astfel, politica va deveni o activitate necesară vieţii sociale, un suport esenţial pentru orice fiinţă umană, pentru existenţa ei liberă şi demnă. Numai astfel, politica va vindeca bolile sărăciei, neputinţei, mediocrităţii şi corupţiei, va fi privilegiul defavorizaţilor. Politica trebuie să devină instrumentul societăţii civile prin care ne menţinem verticalitatea umană şi certificatul de naţiune europeană. Să ne ajute Dumnezeu! Despre SCMD şi intenţia de unitate , prin respect, toleranţă şi cooperare, voi reveni.

Gl.mr.r. prof.univ.dr.Petrişor Mandu